Стихи из этой категории
Prizonierii umbrelor
Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.
Fără retină
Omul e sensibil de când a apărut pe lume, și dobândește multe slăbiciuni ce încet o să-l sugrume. De când am început să cunosc și să-nțeleg natura umană, am înțeles că el și-o neagă cu desăvârșire, ceea ce înseamnă că fericirea stă departe de el, cu totul, întrucât nu-și poate îndeplini sau înțelege scopul. Visând să atingă luna, să caute și-acolo fericire, se agită-ntruna, fără să capete acea sclipire, care să-l facă mai ușor să înțeleagă, că fericirea-i unde nu o caută niciodată. Cum de multe ori ceea ce cauți se ascunde la vedere, dorința de a zâmbi, și entuziasmul de a fi, și slăbiciunea de-a iubi, și frumusețea de-a privi, la cum se joacă doi copii, sau cum soarele-ți va zâmbi, și-ți va spune „noapte bună”, și culori, și clar de lună, și-apoi stelele se-adună, după, greierii răsună și vântul adie-ntruna, chiar și frunzele-mpreună, dansează și luna meditează. Și cum să înțeleagă omul, că toate astea-s niște daruri…. Cum să-l faci să vadă cerul…când are acoperiș și geamuri…E greu să înțelegi viața, când fugi și refuzi s-o privești…. E greu să găsești fericirea, când ești închis... și n-o primești
Carne, sânge, suflet
1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui
Și cum sclipirea din ochi nu mai există:
Jumătate este, jumătate nu-i
Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...
2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,
A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,
Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,
Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?
3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:
O bucată de ceafă, suculența țâșnind.
Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;
Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.
4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!
Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?
Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece
Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!
5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?
Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...
Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?
Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...
6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem
Tăind, măcelărind, înghițind, defecând
Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem
Urând, invidiind, răzbunând, omorând...
7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?
Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?
Un trup, o formă, o ființă sau deloc,
Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?
8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb
Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești
Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb
Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?
Nostalgie
Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,
Ascultând acele șoapte
Ale vremurilor ce au apus
Sunt multe de spus,
Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,
Am avut experiențe, pe parcurs,
Pe care le port cu mine în suflet
Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.
Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,
Deși, credeam că e vorba de altceva.
Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,
În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,
Alese în funcție de grosimi
Și de lungimi.
Discuția noastră deja se încinge,
Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,
O întreb ce mi-a lipsit
În clipe în care, în mod iscusit,
M-am bucurat de lucruri mărunte
A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...
O privire maternă de-a ei mă călăuzește,
Cu mult tact pedagogic, ea urzește
Explicarea stării ce se instalează...
E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează
Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune
Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.
Zgârcenia nu a fost o calitate
Care să mă ajute să ating acea deplinătate
A bucurii mele enorme,
Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme
Prin care să fi dat
Ceea ce pentru mine mult a contat.
În clipa în care am realizat,
Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat
Nostalgia mă privea cuminte,
Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.
Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,
Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Destin!
Anostă închipuire despre nemurire
Funest,emfatic,secat gând
Pătrunzătoare pedeapsa de degradare
A sufletului părăgănit.
Extazul,desfătare pământească
Ilogic,perspicace și efemer
Când sufletul e călător
Din ființă în neființă
Treptat ne pierdem în timp
Conștientizăm că itinerariul este veșnic
Posomorât,ambiguu și nemulțumiti
Ajungem să cerșim un moment
Ce cadru incomparabil,viața
Un dar,un dar greu de înțeles
De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?
Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?
Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!