Vă chem acasă!

Ce mult am încercat să-ți spun,

Ce ai fi vrut să afli de la mine,

Să știi de ce-am ales alt drum,

Și nu te-am ascultat pe tine

M-ai dus de mic la grădiniță,

Și m-ai convins să învăț carte,

Mi-ai pus în mână toc și peniță,

Și litera am scris-o târziu în noapte

M-ai îndemnat să lupt în viață,

Să nu mă las calcat în picioare,

Trezirea să fie dis de dimineață,

Și lucrului făcut, să-i dau valoare

Te-ai bucurat când am învins,

Și-ai plâns cu mine la necaz,

Spre înainte tu m-ai împins,

Și lacrima mi-ai șters-o pe obraz

.................................

Anii în timp au venit peste noi,

Și ne-au adus bune și rele,

Și zid solid am ridicat noi doi,

Ca stavilă s-avem în clipe grele

..........................

Acum când ai plecat la Cer,

Te plàng și-mi cer iertare,

Și nu-mi rămâne decât să sper,

Să te revăd...în viața viitoare!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Pe cer curg norii negri plini de apă,

Pe care preoții prin rugă-ncearcă,

Să fie auziți, să se deschidă trapa,

Și Dumnezeu spre noi, fața să-ntoarcă

 Dar norii încărcați, purtați de vânt,

Se duc plutind, de noi nici că le pasă,

Par supărați pe oameni și pământ,

Și picătura binecuvântată nu o lasă

Apa din râuri e tot mai puțină,

Izvorul de mult timp a secat,

A dispărut și apa din fântână,

Țăranul amărât, dă vaca la tăiat

Trăim azi vremuri tare tulburate,

Și-n bine refuzăm să ne schimbăm,

Postim tot postul, fără a face fapte,

Și un bănuț celor în nevoi nu dăm

Pădurea nu mai atrage ploaia,

Că a rămas golită de copaci,

Iar noi nu știm să-ntoarcem foaia,

Străinilor ce ne-au furat, lăsat săraci

Atunci, cum norul să sloboadă,

Picuri de apă pe-a noastră glie,

Când văd că țara-i toată pradă,

Vânată și înstrăinată prin hoție

...............................

Dar știu cum am putea aduce norul,

Și apă binecuvântată să primim,

Vânt să le facem, cum vrea poporul,

Celor ce ne-au furat și jaful să-l oprim!

Cu drag m-aș lăsa admirat

Dar vântul mi-a furat petala,

Și frunza toată mi s-a uscat

Iar tulpina-și pierde verticala.

Din floarea-naltă și făloasă

Acum eu vă arăt doar țepii,

Nimeni la mine nu privește

Și pe ascuns mă râd și plopii.

Mă uit în jur și văd tristețe

Și la suratele cândva semețe,

Cù toate acum suntem ofilite

Și nu ne mai vedem prin piețe.

Cu mare tremur aștept iarna

Și griji îmi fac cum să rezist

La gerul lui Ianuar - Februar

Și-n viitor în buchet să exist.

Vă rog mă așteptați la vară

Când în grădini am să revin,

Să fur priviri, s-aprind iubiri

Un trandafir și-un dar...divin!

Simt cum mă-ndrăgostesc din nou

De tine scumpa mea soție,

Credeam că nu mai pot să spun

Ce mult eu te iubesc...Mărie

Sunt ani de când ești lângă mine

Și totul pare o rutină,

Dar de lipsești mai mult de-o zi

Ceva în mine începe să suspină

Abia atunci încep să simt

Că tu îmi ești jumatea,

Și tot ce fac iese pe dos

Iar ziua o confund cu noaptea

Timpul parcă se alungește

Până ce pragul case-l treci,

Inima cu greu se potolește

Și îmi doresc să nu mai pleci

Da cred că asta e iubirea

Și dragostea adevărată,

E ceea ce nu poți descrie

Iar el și ea mereu..se-așteaptă!

Nu plec, fiindcă mai am de scris multe cuvinte

Prin care vreau, doar adevărul spus și, să-nțelegem, 

Că viața pe pământ, e foarte scurtă și, e călătoria 

Ce duce către D-nul Sfânt, unde cu toții, cândva, ajungem.

Venim cu un destin, pe care îl urmăm, zicând, că asta-i soarta

Și luptă ducem, cu cei din jur, cu noi, când greul ne încearcă, 

De binele trăit, uităm mereu și, chiar cu ură, blestemăm 

Și mai nimic și, nimeni, în astă lume păcătoasă, nu ne împacă. 

Muncim și alergăm s-agonisim averi și trei arginți 

Crezând, că doar așa în ochii lumii, vom deveni biruitori, 

Și cu mândrie, ne lăudăm, la toți, c-avem mare credință 

Dar fapta ne lipsește și, vai, uităm, că suntem muritori.

Trăim lângă copii, nepoți și, tot ce ne-nconjoară 

Ce Domnul, ne-a dăruit, iubindu-ne, că El este iubire, 

Spunându-ne, iubiți-vă și, vă iertați când vă greșiți 

De vreți în Ceruri să primiți, un drept, la nemurire.

Plecăm pe rând, unul cu unul, când e chemarea 

Trimisă, de Cel de Sus, ce ne așteaptă, la dreapta judecată, 

Așa, cum este scris în Cartea Sfântă, de-ai Săi apostoli 

Și unde se,, măsoară'', fiecărui supus...faptă cu faptă! 

Venim, muncim, trăim, plecăm din lumea pământeană 

La fel de goi, cum ne-am născut, făr' a lua averi, arginți, 

Așa, că omule, atent să fii, că viața asta-i tare scurtă 

Și te trezești, călătorind, spre Cer, cu cetele de îngeri.. sfinți!

De vrei tu lumea s-o cunoști

Întreabă vântul,

El este cel ce poartă vești

Culese de pe-ntreg pământul

De vrei să urci și să cobori

Atent să fii la treaptă,

Iar când poteca rătăcești

Nu dispera și luptă

De vrei să te cunoască omul

Nu te ascunde,

Aruncă masca, arată-ți chipul

Ca nu cumva să te confunde

De vrei s-atingi luna cu mâna

Te suie sus pe nor,

Și spune-i ei ce te frământă

Și cere-i sfat și ajutor

De vrei cuiva să-i ceri iertare

Nu amâna că timpul trece,

Și vei purta mereu povara

Celor ce-au trebuit să plece

De vrei în adevăr tu să trăiești

Uită minciuna,

Fii înțelept în tot ce zici

Evită bezna și caută lumina

De vrei să fii iubit de semeni

Iubire dăruiește,

Și sigur vei fi răsplătit

De Cel de Sus ce ne iubește

De vrei, nu vrei, îmbătrânești

Ca-așa-i lumea lăsată,

Și anii trec nu se opresc

Și tot mai des repeți..a fost odată!

Deșertăciune mi-i căutarea spre Tine,

Doamne al tăcerii înalte,

căci Te caut cu ochi omenești

și nu Te pot cuprinde.

Tu ești peste cuvânt, peste gând,

peste orice atingere.

Iar eu — o mână de lut

care se zbate să Te atingă.

Tot ce zidesc ca să Te ajung

se prăbușește în praf,

căci nu se urcă omul

la înălțimea Crucii prin mândrie.

Mi-e dor de Tine,

dar dorul meu e o rană,

nu o aripă.

Și plâng, Doamne,

căci în toată căutarea mea

n-am găsit decât urme,

niciodată pasul Tău.

Și totuși…

în deșertăciunea aceasta Te afli.

În golul meu locuiește taina Ta.

Când nu mai am ce să-Ți ofer,

Tu vii —

cu milă adâncă,

și mă ridici din zdrențele dorului meu.

Primește-mi căutarea,

nu ca pe un drum,

ci ca pe o rugă.

De ce nu Te pot cuprinde,

Doamne,

când Te caut cu toată ființa mea?

De ce mă simt mai gol în fiecare clipă

și mai aproape de Tine în același timp?

Întind mâinile spre cer

și simt doar vântul rece,

dar tot nu mă opresc.

Căci știu că nu-i nici un loc fără Tine,

nici o adâncire în care să nu mă afli.

Deșertăciune mi-i căutarea,

dar nu încetez să strig,

pentru că, poate, în această goană

voi învăța că Tu ești întru totul

în mijlocul dorului meu.

Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa 
și-a apei.

Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.

Te rog,
te rog să nu mai vii, 
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald 
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.

În decursul anilor 

am aflat cine sunt prietenii mei.

care deja acum îmi sunt

doar colegi de clasă,

și nu mai mult.

Multe trădări, lacrimi am avut.

Și cuvinte murdare ei îmi ziceau,

Dar eu tot asta doar stăteam și ascultam.

Nu merită să fie numiți nici chiar și

Simpli dușmani!

Respectul meu ei nu-l merită!

Cât de lungă e ziua și noaptea.

Au trecut ani întregi 

și cuvintele lor mi-au rămas încă-n minte.

Dar ei de răul făcut ,pur și simplu au uitat.

Autor Alina Zamurca 🤍 🎀 

Poezia este scrisă pe (03.10.2024)

Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,

De ceva zile doar de cutremur vorbiți.

Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,

Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.

Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,

De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.

Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,

Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?

Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,

Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.

Excavatoarele când taie produc fisuri mari,

Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.

Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,

Se interceptează cu undele seismice ce sunt.

Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,

Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?

Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,

Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.

Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,

Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.

Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,

Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.

Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,

Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.

Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,

Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.

Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,

Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.