Vă chem acasă!
Călătoresc mereu prin a mea țară,
Și văd cum mulți români o părăsec,
Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă
Și pentru că aici de muncă nu găsesc
Cândva eram peste 22 de milioane
Aici stăpâni pe-a noastră Românie,
Acum suntem aproape 16 milioane
Și nici acestia nu viețuim în armonie
Pe drumul meu prin țara mea de dor
Din nord spre sud și către est și vest,
Minunății la fiecare pas eu întâlnesc
Și ochiul mi-l încântă când le privesc
Nu sunt nostalgicul după trecut
Și nici să plâng că aș avea nevoi,
Dar am o vârstă și văd că nu e bine
Când bombe cad in lume și-i război
Mereu îmi pun multe-ntrebări
La care n-am primit răspunsuri,
Cum ar putea un om pe pământ
Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri
Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău
Și de aici privesc cum curge Bistrița,
Sunt printre nori și-aș vrea mai sus
Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița
Și-atunci privirea mi-o arunc în zare
Și bat departe către Marea Neagră,
Gândul mă poartă puțin prin deltă
Vai ce frumos, însă cobor că-i seară
Pentru ce văd vă chem în astă țară
Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,
Sunteți printre străini cam 6 milioane
Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!
Стихи из этой категории
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Eroul din Tine
În tine e-un erou ce încă mai doarme,
Ce poate înfrunta orice răni și arme,
Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,
Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.
Luptă cu viața, căci ea te învață,
Chiar și din durere, să fii plin de viață,
Nu te lăsa învins de frica amară,
Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.
Fiecare vis ce pare departe,
E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,
Nu e ușor, dar drumul e-al tău,
Și steaua din suflet străluce mereu.
Când greul te prinde, când totul se frânge,
Amintește-ți că totul în viață se schimbă,
Nu există furtună ce nu se termină,
Și nici rană adâncă ce nu se alină.
Tu ești făuritorul propriei sorți,
Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,
Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,
Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.
În ochii tăi vezi curajul aprins,
Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,
Din toate piedicile ce te-au înconjurat,
Ai învățat să fii omul adevărat.
Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,
Chiar dacă te simți uneori fără casă,
Eroul din tine e gata să zboare,
Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.
Cu inima plină de foc și de viață,
Îmbrățișează destinul ce tot te învață,
Tu ești eroul, puternic și viu,
Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
În drum spre mare
Oh...Doamne ce miros îmbietor
Ne-a învăluit cabina de tren
Un voal mângâietor,
Un motiv de a scrie un catren...
Stau cu ochii pe tavan
Și-aștept să treacă timpul ,
Mă uit cum urcă câte-un bețivan
Ce repede mai trece anotimpul...
Mă simt sedusă de valuri
De marea cea îndepărtată ,
Aștept să trec de dealuri
S-ajung pe partea cealaltă...
Haide cu mine, haide amândoi
Să ne simțim și noi odată bine ,
Haide cu-al tău spirit vioi
Să ne facă sufletele pline...
Mormânt de comat
Roagă-te, dacă poți,
la steaua din muntele nopții,
plângi, dacă poți,
la icoană în stâncă sculptată,
adu flori, dacă poți,
la altar din minerale,
fă-ți cruce, dacă poți,
la cap de lup
și șarpe de mare.
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Eroul din Tine
În tine e-un erou ce încă mai doarme,
Ce poate înfrunta orice răni și arme,
Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,
Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.
Luptă cu viața, căci ea te învață,
Chiar și din durere, să fii plin de viață,
Nu te lăsa învins de frica amară,
Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.
Fiecare vis ce pare departe,
E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,
Nu e ușor, dar drumul e-al tău,
Și steaua din suflet străluce mereu.
Când greul te prinde, când totul se frânge,
Amintește-ți că totul în viață se schimbă,
Nu există furtună ce nu se termină,
Și nici rană adâncă ce nu se alină.
Tu ești făuritorul propriei sorți,
Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,
Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,
Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.
În ochii tăi vezi curajul aprins,
Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,
Din toate piedicile ce te-au înconjurat,
Ai învățat să fii omul adevărat.
Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,
Chiar dacă te simți uneori fără casă,
Eroul din tine e gata să zboare,
Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.
Cu inima plină de foc și de viață,
Îmbrățișează destinul ce tot te învață,
Tu ești eroul, puternic și viu,
Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
În drum spre mare
Oh...Doamne ce miros îmbietor
Ne-a învăluit cabina de tren
Un voal mângâietor,
Un motiv de a scrie un catren...
Stau cu ochii pe tavan
Și-aștept să treacă timpul ,
Mă uit cum urcă câte-un bețivan
Ce repede mai trece anotimpul...
Mă simt sedusă de valuri
De marea cea îndepărtată ,
Aștept să trec de dealuri
S-ajung pe partea cealaltă...
Haide cu mine, haide amândoi
Să ne simțim și noi odată bine ,
Haide cu-al tău spirit vioi
Să ne facă sufletele pline...
Mormânt de comat
Roagă-te, dacă poți,
la steaua din muntele nopții,
plângi, dacă poți,
la icoană în stâncă sculptată,
adu flori, dacă poți,
la altar din minerale,
fă-ți cruce, dacă poți,
la cap de lup
și șarpe de mare.
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
Другие стихотворения автора
Telefonul!
Sunt obosit și noaptea e târzie
Îmi strâng hârtiile împrăștiate,
Și mă îndrept ușor spre dormitor
Când ceasul arată unșpe-jumătate.
Deschid și îmi consult telefonul
Văzând căsuța plină de mesaje,
Răspund rapid la câteva din ele
Și văd cum stau partidele-n sondaje.
Apăs pe clolpțel și-l las pe mut
Și îmi fixez alarma pe ora șapte,
Rostesc o rugăciune la culcare
Și-i zic soției noapte bună-n șoapte.
Somnul nu vrea să vină către mine
Iar gându-mi fuge la ziua de mâine,
Nu știu dacă visez sau dacă-s treaz
Tresar și mă ridic la un lătrat de câine.
Arunc un ochi la orologiul din perete
Și cu tristețe constat că-i dimineața,
Opresc alarma să nu-mi trezesc soția
Și somnoros îmi spun...al naibi-i viața.
Încep să-mi butonez iar telefonul
Care-mi arată că azi va fi vreme rea,
Și-mi amitește să-mi plătesc restanța
La gaz, că altufel va fi mare belea.
Dezmeticit dar cu multe-ntrebări
Îmi fac și savurez o cafea fierbinte,
Și îmi repet în gând cu indignare
Ce bine mai era făr' telefon 'nainte!
Satul de sub deal!
Mă sui pe-o bicicletă veche
Și pedalez pe drum de țară,
Prin satul unde m-am născut
Și-l vizitez pe timp de seară
Salut în stânga și în dreapta
Pe toți pe care-i întâlnesc,
Se uită tare lung la mine
Și doar aud cum șoșotesc
Desigur ei mirați se-ntreabă
Cine pot fi și cum mă cheamă,
Sunt un străin singur pe drum
Și nimeni nu mă bagă-n seamă
Îi las în urmă să vorbească
Și mă îndrept către izvor,
Să-mi amintesc de copilărie
De care îmi este atât de dor
Mă uit la apa-i cristalină
Ce se ivește de sub deal,
Și care este binecuvântare
Pentru sătucul meu natal
Beau două căni de apă rece
În timp ce valea o privesc,
Cândva era plină cu animale
Acum doar gâște mai zăresc
Nu mă opresc și merg la râu
Unde constat că-i fură piatra,
Iar pe Siretul meu cel mare
Draglina l-a distrus cu ghiara
Renunț să mai privesc dezastrul
Și trist revin la casa părintească,
Am întrebări făra niciun răspuns
Doar spun..e lăcomia omenească!
Sărut mâna..mamă, tată!
Din Piatra la Botoșani am pornit
Și-n satul Frumușica ne-am oprit,
Aici ne-așteaptă cumnatul Săvel
Cu pită caldă și poate-un păhărel.
Nu zăbovim la el și ne-ndreptăm
Către părinții noștri să-i vedem,
Pe care-i știm că stau pe-o bancă
După ce-au isprăvit a lor treabă.
Bucuria pe chipuri repede răsare
Când poarta scârție din balamale,
Iar tristețea dispare din ochii lor
Când în curte aud vocea copiilor.
Mâna și obrazul trist le sărutăm
Simțim căldura și-i îmbrățișăm,
Și ochii umezi ușor se limpezesc
Ne bucurăm văzându-i că zâmbesc.
E greu când anii mulți s-au adunat
Și urme-adânci pe chip au brăzdat,
Vedem cum trupul mame-i aplecat
Iar tata are la mijloc un brâu legat.
Dar și așa ograda, le este plină
Și mama noastră pare o albină,
Trebăluiesc până seara târziu
Iar tata mai gustă și-un rachiu.
În curtea lor tot timpul ai să vezi
O ordine deplină și poți să crezi
Că-n acest loc trăiesc doi tinerei
Și nu părinții noștri cu boli pe ei.
Povestea lor trăită e una minunată
Și viața le-a fost într-una luminată,
În Domnul Iisus speranță au avut
Și El cu-a Lui iubire în viață i-a ținut.
Acum cu toții rugă înălțăm la cer
La Domnul și înspre a lor înger,
Să-i țină-n viață, să fie sănătoși
Chiar dacă suntem tare păcătoși.
La ei cu drag mereu vom reveni
Să alungăm singurătatea grea,
Iar să nu-i supărăm ne vom feri
Știind că-n ei ne este...nemurirea!
Bea o dușcă!
Ieri am terminat cu pruna
Azi culeg struguri în vie,
Voi avea ce bea la iarnă
Și un vin...dar și-o tărie.
Anul n-a fost unul bun
Că n-a picurat din cer,
Totuși am făcut destul
Și-am de unde să ofer.
Strugurii i-am dat la teasc
Mustul e deja-n bidoane,
Am băut din el un sfert
Eu și încă cinci persoane.
Pruna-i pusă-n vane mari
Ca un timp să fermenteze,
Și-apoi la cazanul satului
Unde-aștept să distileze.
Mai grea este așteptarea
Decât munca cea prestată,
Pâna bei un vin și-o țuică
Să te-mbeți...măcar odată.
Dar nu-i bai că am rezervă
De la an la an că-s gospodar,
Vârsta-mi zice..bea o dușcă
Din butoi..cu doagă..de stejar!
La masă cu sfinții!
Te uiți la noi și somnul ni-l veghezi
În timp ce-ntorci aluatul în covată,
Aștepți puțin să prindă să dospească
Tingirea în cuptor o-mpingi cu o lopată
Văd cum șiroaiele îți curg pe frunte
Dar nicicum din muncă nu te opresc,
Cu un batic le ștergi și-un ochi arunci
La pâinile ce în cuptor se rumenesc
Lângă o plită te-așezi și lung privești
Fără a ști unde privirea se-ndreaptă?
Stai pe un scaun și jarul scormonești
Ca pita să nu ardă și să se facă coaptă
Ne crede pe toți că încă dormim
Și nu vrea somnul să ni-l trezească,
Nici eu nu simt s-arăt că-s treaz
Și-o las cu plapuma să ne-nvelească
Cred c-am ațipit pentru un timp
Și am ratat cum pita este scoasă,
Am tresărit și iute din pat am sărit
Când mama a zis..copii veniți la masă
.................................
A fost demult când mama ne cocea
Cuptor de pită și turtă si alte minunății,
Până-ntr-o zi când s-a oprit în a găti
Și a plecat la Cer..să ia masa cu sfinții!
Idila!
Cum aș putea să cred in tine
Când tu mereu ai gândul dus,
Cum aș putea să-ți cer iubire
Când stiu că altul te-a sedus.
Sunt pregătit să-ți ofer inima
S-o simți cum bate pentru tine,
Dar văd că tu nu îți întinzi palma
Așa c-am s-o păstrez încă la mine.
Mi-aduc aminte când te-am văzut
În grupul nostru de prieteni dragi,
Și cum am îndrăznit sfios să te salut
Și-ai refuzat în seama să mă bagi.
Era pe înserat și luna plină apărea
De după nori pe ceru-ntunecat,
Semn am făcut să vezi că ne privea
Nu m-ai văzut și-n grabă ai plecat.
Privirea mea te-a însoțit un timp
Sperând că poate capu' ai să întorci,
Să nu mă simt c-am fost un tâmp
Și-un visător ce încă crede în năluci.
Dezamăgirea a fost destul de mare
Și nu știam cum să mă liniștesc,
În gândul meu a încolțit o întrebare
Cànd, unde, pot pe ea s-o întâlnesc
Și vremea tot trecea făra speranță
Din minte să mi-o scot nu s-a putut,
Mă consolam spunând, așa e viața
Și trebuie s-o iei din nou, de la-nceput.
Cu grupul de prieteni m-am întâlnit
Dar ea n-a mai venit să fie printre noi,
Și nimeni nu știa de-i vie sau a murit
Și nici dacă-și trăiește viața in doi.
Dar pe pământ au fost minuni
Și una mi s-a-ntâmplat și mie,
S-o văd pe fată stând în genuni
Làngă un prunc citind din biblie.
M-am înclinat ușor și-am salutat
Primind răspuns la gestul meu,
S-a ridicat zâmbind și depărtat
Trăgând după ea căruțul greu.
................................................
După un timp cu toții am aflat
Că ea la studii afară a plecat,
Și-aici cu un străin s-a măritat
Dar n-a durat si-au divorțat
Aceasta a fost adevărata lui idilă
A dragului si bunului meu coleg,
Atunci cu toții i-am plâns de milă
Acum vorbim, c-un emerit strateg
Și azi noi despre el mai povestim
Ce mult a suferit după a lui fată,
Și-n glumă nu ezităm să-i amintim
Băiete, tu o himeră, ai iubit odată!
Telefonul!
Sunt obosit și noaptea e târzie
Îmi strâng hârtiile împrăștiate,
Și mă îndrept ușor spre dormitor
Când ceasul arată unșpe-jumătate.
Deschid și îmi consult telefonul
Văzând căsuța plină de mesaje,
Răspund rapid la câteva din ele
Și văd cum stau partidele-n sondaje.
Apăs pe clolpțel și-l las pe mut
Și îmi fixez alarma pe ora șapte,
Rostesc o rugăciune la culcare
Și-i zic soției noapte bună-n șoapte.
Somnul nu vrea să vină către mine
Iar gându-mi fuge la ziua de mâine,
Nu știu dacă visez sau dacă-s treaz
Tresar și mă ridic la un lătrat de câine.
Arunc un ochi la orologiul din perete
Și cu tristețe constat că-i dimineața,
Opresc alarma să nu-mi trezesc soția
Și somnoros îmi spun...al naibi-i viața.
Încep să-mi butonez iar telefonul
Care-mi arată că azi va fi vreme rea,
Și-mi amitește să-mi plătesc restanța
La gaz, că altufel va fi mare belea.
Dezmeticit dar cu multe-ntrebări
Îmi fac și savurez o cafea fierbinte,
Și îmi repet în gând cu indignare
Ce bine mai era făr' telefon 'nainte!
Satul de sub deal!
Mă sui pe-o bicicletă veche
Și pedalez pe drum de țară,
Prin satul unde m-am născut
Și-l vizitez pe timp de seară
Salut în stânga și în dreapta
Pe toți pe care-i întâlnesc,
Se uită tare lung la mine
Și doar aud cum șoșotesc
Desigur ei mirați se-ntreabă
Cine pot fi și cum mă cheamă,
Sunt un străin singur pe drum
Și nimeni nu mă bagă-n seamă
Îi las în urmă să vorbească
Și mă îndrept către izvor,
Să-mi amintesc de copilărie
De care îmi este atât de dor
Mă uit la apa-i cristalină
Ce se ivește de sub deal,
Și care este binecuvântare
Pentru sătucul meu natal
Beau două căni de apă rece
În timp ce valea o privesc,
Cândva era plină cu animale
Acum doar gâște mai zăresc
Nu mă opresc și merg la râu
Unde constat că-i fură piatra,
Iar pe Siretul meu cel mare
Draglina l-a distrus cu ghiara
Renunț să mai privesc dezastrul
Și trist revin la casa părintească,
Am întrebări făra niciun răspuns
Doar spun..e lăcomia omenească!
Sărut mâna..mamă, tată!
Din Piatra la Botoșani am pornit
Și-n satul Frumușica ne-am oprit,
Aici ne-așteaptă cumnatul Săvel
Cu pită caldă și poate-un păhărel.
Nu zăbovim la el și ne-ndreptăm
Către părinții noștri să-i vedem,
Pe care-i știm că stau pe-o bancă
După ce-au isprăvit a lor treabă.
Bucuria pe chipuri repede răsare
Când poarta scârție din balamale,
Iar tristețea dispare din ochii lor
Când în curte aud vocea copiilor.
Mâna și obrazul trist le sărutăm
Simțim căldura și-i îmbrățișăm,
Și ochii umezi ușor se limpezesc
Ne bucurăm văzându-i că zâmbesc.
E greu când anii mulți s-au adunat
Și urme-adânci pe chip au brăzdat,
Vedem cum trupul mame-i aplecat
Iar tata are la mijloc un brâu legat.
Dar și așa ograda, le este plină
Și mama noastră pare o albină,
Trebăluiesc până seara târziu
Iar tata mai gustă și-un rachiu.
În curtea lor tot timpul ai să vezi
O ordine deplină și poți să crezi
Că-n acest loc trăiesc doi tinerei
Și nu părinții noștri cu boli pe ei.
Povestea lor trăită e una minunată
Și viața le-a fost într-una luminată,
În Domnul Iisus speranță au avut
Și El cu-a Lui iubire în viață i-a ținut.
Acum cu toții rugă înălțăm la cer
La Domnul și înspre a lor înger,
Să-i țină-n viață, să fie sănătoși
Chiar dacă suntem tare păcătoși.
La ei cu drag mereu vom reveni
Să alungăm singurătatea grea,
Iar să nu-i supărăm ne vom feri
Știind că-n ei ne este...nemurirea!
Bea o dușcă!
Ieri am terminat cu pruna
Azi culeg struguri în vie,
Voi avea ce bea la iarnă
Și un vin...dar și-o tărie.
Anul n-a fost unul bun
Că n-a picurat din cer,
Totuși am făcut destul
Și-am de unde să ofer.
Strugurii i-am dat la teasc
Mustul e deja-n bidoane,
Am băut din el un sfert
Eu și încă cinci persoane.
Pruna-i pusă-n vane mari
Ca un timp să fermenteze,
Și-apoi la cazanul satului
Unde-aștept să distileze.
Mai grea este așteptarea
Decât munca cea prestată,
Pâna bei un vin și-o țuică
Să te-mbeți...măcar odată.
Dar nu-i bai că am rezervă
De la an la an că-s gospodar,
Vârsta-mi zice..bea o dușcă
Din butoi..cu doagă..de stejar!
La masă cu sfinții!
Te uiți la noi și somnul ni-l veghezi
În timp ce-ntorci aluatul în covată,
Aștepți puțin să prindă să dospească
Tingirea în cuptor o-mpingi cu o lopată
Văd cum șiroaiele îți curg pe frunte
Dar nicicum din muncă nu te opresc,
Cu un batic le ștergi și-un ochi arunci
La pâinile ce în cuptor se rumenesc
Lângă o plită te-așezi și lung privești
Fără a ști unde privirea se-ndreaptă?
Stai pe un scaun și jarul scormonești
Ca pita să nu ardă și să se facă coaptă
Ne crede pe toți că încă dormim
Și nu vrea somnul să ni-l trezească,
Nici eu nu simt s-arăt că-s treaz
Și-o las cu plapuma să ne-nvelească
Cred c-am ațipit pentru un timp
Și am ratat cum pita este scoasă,
Am tresărit și iute din pat am sărit
Când mama a zis..copii veniți la masă
.................................
A fost demult când mama ne cocea
Cuptor de pită și turtă si alte minunății,
Până-ntr-o zi când s-a oprit în a găti
Și a plecat la Cer..să ia masa cu sfinții!
Idila!
Cum aș putea să cred in tine
Când tu mereu ai gândul dus,
Cum aș putea să-ți cer iubire
Când stiu că altul te-a sedus.
Sunt pregătit să-ți ofer inima
S-o simți cum bate pentru tine,
Dar văd că tu nu îți întinzi palma
Așa c-am s-o păstrez încă la mine.
Mi-aduc aminte când te-am văzut
În grupul nostru de prieteni dragi,
Și cum am îndrăznit sfios să te salut
Și-ai refuzat în seama să mă bagi.
Era pe înserat și luna plină apărea
De după nori pe ceru-ntunecat,
Semn am făcut să vezi că ne privea
Nu m-ai văzut și-n grabă ai plecat.
Privirea mea te-a însoțit un timp
Sperând că poate capu' ai să întorci,
Să nu mă simt c-am fost un tâmp
Și-un visător ce încă crede în năluci.
Dezamăgirea a fost destul de mare
Și nu știam cum să mă liniștesc,
În gândul meu a încolțit o întrebare
Cànd, unde, pot pe ea s-o întâlnesc
Și vremea tot trecea făra speranță
Din minte să mi-o scot nu s-a putut,
Mă consolam spunând, așa e viața
Și trebuie s-o iei din nou, de la-nceput.
Cu grupul de prieteni m-am întâlnit
Dar ea n-a mai venit să fie printre noi,
Și nimeni nu știa de-i vie sau a murit
Și nici dacă-și trăiește viața in doi.
Dar pe pământ au fost minuni
Și una mi s-a-ntâmplat și mie,
S-o văd pe fată stând în genuni
Làngă un prunc citind din biblie.
M-am înclinat ușor și-am salutat
Primind răspuns la gestul meu,
S-a ridicat zâmbind și depărtat
Trăgând după ea căruțul greu.
................................................
După un timp cu toții am aflat
Că ea la studii afară a plecat,
Și-aici cu un străin s-a măritat
Dar n-a durat si-au divorțat
Aceasta a fost adevărata lui idilă
A dragului si bunului meu coleg,
Atunci cu toții i-am plâns de milă
Acum vorbim, c-un emerit strateg
Și azi noi despre el mai povestim
Ce mult a suferit după a lui fată,
Și-n glumă nu ezităm să-i amintim
Băiete, tu o himeră, ai iubit odată!