Vântule!
Spune-mi vântule tu spune
Daca-i întâlnit în calea ta,
O ființă dragă mie
Ce mi-a furat inima?
Cum, nu știi tu cum arată?
Când suflai în părul ei,
La-ntâlnirea cea visată
Și plimbarea pe sub tei!
Nu pot crede c-ai uitat-o
Și să nu-ți aduci aminte,
De-ale noastre sărutări
Și iubita mea cuminte!
Oare nu pot să-ți mai cer
Să te vânturi c-altădată,
Să te duci și să te-ntorci
Pe o pală cu-a mea fată?
Văd că-ncepi să fii domol
Cànd îți cer să fugi mai tare,
Nu-mi mai ești de ajutor
Pentru mine n-ai valoare.
Nu te mai aud măi vântule
Sau n-ai fost deloc pe-aici,
Și-am vorbit în vânt cu mine
Dute vânt, n-ai ce să-mi zici.
Стихи из этой категории
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.
Cum ar fii?
Cum ar fii să nu fim?
Să uităm tot ce știm?
Sa învățăm să iubim?
Sa ne cerem iertare?
Scrisă într-o scrisoare,
Cum ar fii?
Sa fim copii?
Să ne îndrăgostim umil,
Uitând de ce va fii.
Cum ar fii?
Să te îndrăgostești de o inima pătată,
Suflată,poate fără viață,
Poate neștiind a iubi,
Poate neștiind a trăi.
Tu sperând că ai,
Ceva să-i dai,ce nu vezi ‘n rai.
Poate ai să-i dăruiești,
Dar poate nu ai sa primești.
Cum ar fii?
Să încă speri în fantezii.
Lacrimile
I. Câte lacrimi am vărsat
Câte vorbeam înșirat,
În zadar.. că nu sa meritat
Tu să auzi ce am îndurat..
II. Câte vorbe tulburătoare
Din certuri nestăpânitoare
Câte uși trântite..
Din gesturi neîmplinite
III. Câte certuri în zadar
Aruncate într-un șanț,
Plin de ploaie amară
Cu lacrimile mele de aseară..
IV. Câte vorbe tăioase,
Din loviri apoase
Cu multă îndurare am suportat
Faptele ce s-au remarcat.
V. Câte lacrimi! Câte ploi!
Cât orgoliu între noi..
Câte vorbe aruncate-n aer
Rostite știind că doare!
VI. Am rezistat cât sa putut ,
Dar tu nu ai mai vrut
Am rezistat cât a durut ,
Dar deja.. paharul s-a umplut.
VII. Răbdarea mea s-a dus
De mult, în jos, pe vale..
Pe valea regretului supus,
De a te lua sub îngrijorare
VIII. Oare.. chiar sa meritat ?
Să te îngrijesc fără încetare
Fiindcă.. nu mi-ai arătat
Că într-adevăr ne-am împerecheat
IX. A fost doar un capitol
Care abia gândeam
Nu mă așteptam la asta ..
Că se va întâmpla
X. Câte vorbe, m-au tăiat
Mai tare m-au încăierat
A durut mai tare ca un cuțit
Vârât în inima surprins ..
XI. Câte șanse mai avem?
Să fii din nou al meu
Să petrecem zilele împreună
Cu plimbări sub clar de lună..
XII. Câte stele sunt pe cer
Nici în ochii tăi n-am văzut
Că tu ești doar o stea
O stea de pe pământ
XIII. Poate sincer e ciudat
Privindu te acum pe tine
În dilemă iară sunt
Că sunt mereu cu gândul la tine
XIV. Cât timp o să mai stai ?
În mintea și sufletul meu
Deja.. oricum te-ai mutat
Și fizic, și psihic de tot
XV. Cât timp mai am ?
Să uit cu totul de tine
Pentru a putea visa
Pe toți înafară de tine..
XVI. Cât timp o să-mi ia?
Să uit de tine ca persoană
Pentru că altfel.. nu aș putea
Fiindcă îmi vei o fantomă
XVII. Cât o să umbli așa?
Prin amintirile și gândurile mele..
Ieși odată din mintea mea!
Ca să pot să dorm liniștită
XVIII. Să nu mai am insomnii
Sau perna udă de lacrimi mii
Măcar ăsta să fie un dar
Dacă durere deja mi-ai dat
XIX. Cât timp o să ne ia?
Să ne uităm treptat
Mai întâi cu fizicul și prezența
Apoi cu gândul și inima..
XX. Câte lacrimi în zadar!
Câte orgoliu între noi
Câte vorbe.. câte ploi!
Care vor rămâne între noi..
Schimbul de noapte
Iubito ,schimbul trei
Sau schimbul de noapte
Îți aduce ale iubirii mele șoapte,
Nu ești singură,crede..
Ești cuprinsă în ale mele brațe
Când somnul te prinde,
Gândește o clipă
Sau două sau trei de vrei
Eu voi fi acolo ca o briză
Te voi ține de mână
Iubindu-te mereu...
Știi bine, noi nu facem promisiuni deșarte,
Dumnezeu ne cunoaște
Ne-ascultă,vezi și tu,văd și eu
Minunea iubirii noastre vorbește...
Mi-ai spus că mă iubești,ieri
Patru februarie,ce zi,ce vorbe frumoase..
Și tu acum ești în schimbul de noapte,
Pășind liberă frumoasă ca o sirenă ieșită din mare,
Eu ținându-te a mea prizonieră,
Mut,la mine în vise în gand,în brațe..
Într-un continuu sărut!
(5 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Reverie
(Visare cu ochii deschiși)
Iubita mea frumoasă,
Cu tine viața este reverie,
Iar basmele cu zâne devin adevărate!
Castelele cu turnurile înalte,
Cu porți puternice și bine ferecate,
Păzite de străjerii curajoși
Și de arcașii din cetate,
Ei bine,toate-s o altă reverie
Ce vine din iubirea noastră izvorâtă,
Dintr-o continuă visare a Raiului vorbire...
Amor sosit din a ta limpede privire!
Iubito,acum știu...
Există basme,există fericire,
Ce prind cu toate viață,
Când suntem împreună,
Iar dragostea ce tace liniștită
Se preface în dulce reverie!
(14 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
NĂSCUȚI MEREU ALTFEL
În fiecare zi ne naștem în alte ființe
Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi
În fiecare zi, devenim alte personaje,
Mergând consensual pe aceleași drumuri
Doar că ele devin fără să vrem mereu altele,
Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase
Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,
Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor
Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor
Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.
Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri
Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric
Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați în alte inimi
Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare
În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,
sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit
Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele
Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.
IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Februarie 2024 BRASOV
Другие стихотворения автора
Vă chem acasă!
Călătoresc mereu prin a mea țară,
Și văd cum mulți români o părăsec,
Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă
Și pentru că aici de muncă nu găsesc
Cândva eram peste 22 de milioane
Aici stăpâni pe-a noastră Românie,
Acum suntem aproape 16 milioane
Și nici acestia nu viețuim în armonie
Pe drumul meu prin țara mea de dor
Din nord spre sud și către est și vest,
Minunății la fiecare pas eu întâlnesc
Și ochiul mi-l încântă când le privesc
Nu sunt nostalgicul după trecut
Și nici să plâng că aș avea nevoi,
Dar am o vârstă și văd că nu e bine
Când bombe cad in lume și-i război
Mereu îmi pun multe-ntrebări
La care n-am primit răspunsuri,
Cum ar putea un om pe pământ
Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri
Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău
Și de aici privesc cum curge Bistrița,
Sunt printre nori și-aș vrea mai sus
Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița
Și-atunci privirea mi-o arunc în zare
Și bat departe către Marea Neagră,
Gândul mă poartă puțin prin deltă
Vai ce frumos, însă cobor că-i seară
Pentru ce văd vă chem în astă țară
Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,
Sunteți printre străini cam 6 milioane
Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!
Iertare mamă!
Mă uit acum la poza ei cu drag,
Și-mi amintesc de mama mea,
Cum m-aștepta măicuța-n prag,
Sperând că azi, eu voi veni la ea
Și azi era mereu în fiecare zi,
Pentru ființa cu părul strâns,
Cu chip plăpând și ochii verzi,
Strălucitori și umezi de la plâns
Sunam și discutam cu dânsa,
Și-i promiteam zilnic mereu,
Că voi veni curând acasă,
Să-i treacă ei, de dorul meu
Din prag către poartă venea,
Poate îl vede pe-al ei fecior,
Venind spre casă de la șosea,
Și-n brațe să-l ia pe-al ei odor
Știu ce mult ea aștepta să vin,
S-o văd, să-mi spună..bun venit,
Cu glasul ei frumos și cristalin,
Iar eu să-i spun..bin' te-am găsit
Dar uneori realitatea-i crudă,
Iar la șosea nimeni nu se vedea,
Ea tristă, se retrăgea în tindă,
Și după ea ușor ușa-nchidea
Viața nu e așa cum ne-o dorim,
Iar așteptarea grea și dureroasă,
Amânăm fără motiv noi să venim,
La mama noastră, cea frumoasă
La telefon scuze prea des găseam,
Că sunt la muncă, nu pot să plec,
Făra să vreau, adesea o mințeam,
Când ei îi promiteam, că o să trec
Tot ce v-am scris e pur adevărat,
Și-așa se întâmplă mai mereu,
Să n-avem timp cănd ești chemat,
Și regretăm târziu, când ne e greu
Când ea în prag nu a mai fost,
Și poarta nu s-a mai deschis,
Am plâns, dar plânsul n-avea rost,
Mama fiind prea Sus, în Paradis
Acum și fară telefon să-mi dai,
Timp aș găsi și aș veni în zbor,
Să-ți mulțumesc că tu în Mai,
Viață mi-ai dat și-ți sunt fecior
Voi care astăzi mame mai aveți,
Și stiti cu câtă dragoste v-asteaptă,
Nu-ntârziați, nu amânați, să le vedeți,
Și cât mai des, dechideți poarta!
Pomul lăudat!
M-am așezat din nou sub nuc
Ca să vorbesc cu pomul lăudat,
Să-i amintesc când nucă el era
Și peste care țărână eu am dat
Din înălțimi acum el mă privea
Și-un zâmbet a trimis spre mine,
Am înțeles că sunt doar un pitic
Și-i vine tare greu să se încline
M-am ridicat și-am luat distanță
Să-i văd coroana și toată măreția
Prea mult pe gânduri n-am mai stat
M-am aplecat și mi-am scos pălăria
Nu mai era doar un copac cu nuci
Pe care eu cu ușurință să le strâng,
Acum în curtea casei nucul se-nălța
Cu fructul mult prea sus ca să-l ajung
Mult, a mai trecut de când noi doi
Am fost, eu un copil, tu pui de nuc,
Și iată, tu te lauzi că prinzi trei sute
Iar eu speranță, ca suta..s-o apuc!
Război și durere!
Ceva frumos aș spune pentru voi,
Acum pe seară, l-apus de soare,
Dar cum să scrii când e război,
Chiar la hotare și lumea moare
Deschid tv-ul, moartea o văd,
Pe sticlă arătată prin filmare,
Nu, nu este film și doar prăpăd,
Și peste tot e plânset și teroare
Vreau să-l închid să schimb canalul,
Nu mai suport să văd să simt așa durere,
Pe voi eu vă implor să fluierați finalul,
Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere
Puterea El v-a dat-o să faceți bine,
Nu să ucideți ființe nevinovate,
Așa că încetați s-aveți inimi haine,
Fiți înțelepți și faceți zi din noapte
Vă adunați și discutați încontinuu,
Dar nu să ne feriți de foc și arme,
Și să decideți care dintre voi e primu',
Și toți s-aveți portretul pus în rame
Pe noi, voi credeți că ne păcăliți,
Și moartea o lăsați să ne adune,
Dar nu uitați că veți fi pedepsiți,
Pentru ce ați făcut în astă lume
Așa că evitați pedeapsa Divină,
Și puneți capăt acestui război,
Nu spuneți că alții poartă vină,
Aduceți pacea...de vreți să fiți eroi!
Scrisă cu durere de Cezar!
Pe curând!
În ajun de Crăciun!
Venim astăzi să colindăm
Pe bunici să-i bucurăm,
Sănătate multă le dorim
Iubire, dragoste le oferim
Seara asta suntem cu voi
Și știm c-aveți unele boli,
Bunicul are dureri de oase
Bunica ceva grăsimi pe vase
Noi știm că ei se-mpacă bine
Precum un pisoi c-un câine,
Când cățelul latră tare
Pisicuța-si scoate gheare
Dar acum când e Craciun
Bunicul e omul bun,
Și bunica-i mulțumește
Și pe loc îl răsplătește,
Cu bucate pe alese
Puse frumos pe mese,
De copii cu drag aduse
Care astăzi le-au făcut,
Pentru cei ce i-au născut
Acum să cântăm în prag
Un colind frumos și drag,
Despre Nașterea lui IIsus
Pruncul sfânt ce șade Sus
Colindăm, colindăm pe seară
Vouă vă aducem veste bună,
Că s-a născut în ieslea goală
Pruncul ce poartă azi cunună
La oameni El din înalt a venit
Să ne ierte pe toți de păcate,
Iar drept răsplată El a primit
Trădare, batjocură si multa răutate
În seara asta de Craciun
Noi toți cântăm cu veselie,
Și colindăm la omul bun
Și vrem s-aducem bucurie
Dar an de an mai rar se-aude
De Nasterea Pruncului drag,
Se pierd și obiceiuri și colinde
Și tot mai puțini copii in prag
Cu umilinta noi ne rugam la Tine
Ca omenirea s-o schimbi în bine,
Iar noi să nu uităm in veci vreodată
Că Tu ești viată, adevăr și calea dreaptă!
Jocuri...periculoase!
Vorbesc cu un amic plecat afară
Și îl întreb cum e printre străini,
Cu glasul trist și plin de apăsare
Îmi zice, e greu să lucri la stăpâni.
Mirat de ce aud de la al meu prieten
Cu îndrăzneală o vorbă mai rostesc,
Și-i spun, de ce nu te întorci în țară?
Zâmbind îmi zice, e mult să povestesc.
Dar dacă totuși vrei să afli adevărul
Și că suntem tovarăși de mici copii,
Ție-ți voi spune că muncesc din greu
Să strâng cât pot să scap de datorii.
Mă uit la el și nu-mi vine a crede
Cum a ajuns să lucre pentru bani,
Când știu c-avea conturi în bancă
Să poți trăi făr'nicio grijă sute de ani.
Apoi a început să-mi povestească
Cum a pierdut la jocuri tot ce-a avut,
Și că soția s-a măritat cu un prieten
Pe care-n tinerețea ei l-a cunoscut.
Cu mult amar și cu regret în suflet
Mi-a spus că a greșit și că plătește,
Dar cel mai greu este de acceptat
Să vezi cum cel iubit, te părăsește.
Ne-am despărțit cu-n-brățișări
Și cu urări de sănătate și noroc,
El, grăbindu-se să prindă avionul
Eu, îngândurat...intrând în bloc!