Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor

Doamne,

nu mai știu cum să merg

fără să cad.

Pașii mei nu se mai fac din curaj,

ci din obișnuință,

Și inima mea nu mai cere izbândă,

ci liniște.

Oricare ar fi prețul ei.

Mă bântuie o renunțare tăcută,

ca o boală lentă

care nu doare,

dar stinge.

Doamne,

nu vreau să renunț,

dar parcă deja o fac

în gând, în rugăciune, în vis.

Îmi privesc crucea

și n-o mai simt ca pe o chemare,

ci ca pe o greutate străină

pe care o port fără viață.

Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,

vină și tulbură-mi deznădejdea!

Oprește renunțarea din mine

ca pe o apă care vrea să mă înece

fără valuri,

fără zgomot,

fără glorie.

Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,

chiar dacă uneori simt

că Te-ai ascuns.

În adâncul ființei mele

încă mai este o scânteie —

poate nu de curaj,

dar de dor.

Folosește-o.

Suflă peste ea

cu Duhul Tău,

și fă din mine iarăși un om care crede

că lupta merită,

că rana nu e în zadar,

că renunțarea nu e chemarea mea.

Oprește-mă, Doamne,

să nu plec

de sub crucea

ce-o port pe umeri.

Oprește-mă, Doamne!

Doamne, am fost întreg

când nu Te cunoșteam.

Dar întregirea aceea era o mască,

o haină de lut

care nu putea ține focul Tău.

Și ai început să mă sfârteci.

Nu cu ură,

ci cu o iubire

care nu cruță,

ce nu e veșnic.

Mi-ai rupt visurile,

nu ca să rămân gol,

ci ca să-mi arăți că doar visul Tău

poate fi cuib

pentru sufletul meu.

Mi-ai sfârtecat liniștea,

ca să-mi arăți

că pacea fără Tine

e doar o iluzie tăcută.

Mi-ai sfârtecat inima

și am simțit că nu mai sunt.

Dar din fiecare ciob,

ai făcut un drum spre Tine.

Sfârtecarea nu înseamnă moarte,

ci naștere nouă.

Când carnea se rupe,

duhul iese la lumină.

Când mintea se frânge,

adevărul poate pătrunde.

Doamne, sfârtecă-mă până la os

dacă acolo voi găsi începutul Tău.

Zdrobește-mi eul

dacă acolo se naște chipul Tău.

Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta

cu haina întreagă,

ci cu sufletul golit de mine

și plin de Tine.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!

Rădăcinile mele beau de ani otravă

și încă mai cresc…

Cine altul, dacă nu Tu,

poate schimba o inimă încolțită de spini?

Am săpat fântâni în lutul păcatului

și-am băut din ele minciuni dulci.

M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,

și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.

Doamne, intră Tu!

Nu bate la ușă — dărâmă!

Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,

dărâmă cuvintele mele goale,

și pune în loc o rugăciune care plânge.

Irigă-mă cu sângele Tău,

cu iertarea care arde și mântuie!

Fă din oasele mele uscate

un altar viu,

unde Tu să locuiești.

Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.

Dovedește-mă cu blândețe,

zdrobește-mă cu milă,

dar nu mă lăsa

să-mi port singur setea până la moarte.

Tu ești Apa cea Vie.

Nu-mi da picături.

Scufundă-mă în Tine —

să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,

doar să știu că ești acolo.

Și că pustiul a înflorit.

Doamne,

mă atingi cu mâna Ta

și simt cum răni se închid

în tăcerea unei clipe.

Mă vindeci, Doamne,

dar nu am puterea să rămân întreg.

De ce mă vindeci,

dacă mă pierd iar?

Mă ridici,

dar pașii mei alunecă mereu

în aceleași prăpăstii,

în aceleași iertări nesfârșite

care nu mai aduc schimbare.

De ce mă ridici, Doamne,

dacă voi cădea iar?

Întoarce-Ți fața spre mine

și spune-mi că pot rămâne sus.

Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,

că suferința nu este doar o cale

către un final ce-mi scapă.

Nu vreau doar o vindecare temporară,

nu vreau doar o cruce de care să mă agăț

până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.

Doamne, vindecă-mă întru totul,

nu doar în momentele când sunt zdrobit.

Fă ca o dată pentru totdeauna

să mă ridic și să nu mă mai pierd.

M-am temut de moarte, Doamne,

ca de un hoț

venit să-mi fure tot ce sunt.

Am privit-o ca pe un sfârșit

și am încercat să fug.

Dar ai lăsat-o să mă urmărească

până am obosit să fug.

Și atunci, când am întors privirea,

nu am văzut o umbră,

ci o ușă.

Moartea nu era întuneric,

ci o mantie grea

pe care trebuie s-o port

ca să intru în lumină.

Ai ascuns viața veșnică

în spatele durerii,

ca doar cei ce iubesc

să o caute până la capăt.

Și când mi-ai arătat

că moartea este naștere

într-o lume fără sfârșit,

am început s-o privesc

cu ochi curați.

Nu o mai urăsc, Doamne,

ci o îmbrățișez

ca pe o trecere înspre Tine.

Și știu acum:

lumina din spatele morții

e fața Ta,

ne arsă de nimic,

veșnică,

blândă,

sfântă.

Doamne, cum să-Ți vorbesc,

Când limba mea e arsă de păcat,

Și rugăciunea se frânge în gâtul meu

Ca o pasăre rănită ce nu mai poate cânta?

Mă tem de rugă, cum se teme noroiul de cer,

Cum se teme umbra de zi.

Nevrednic sunt să stau înaintea Ta,

Căci gândul meu adesea Te-a uitat,

Și pașii mei s-au rătăcit în mândrie.

Dar unde să mă duc, Doamne,

Dacă nu spre Tine?

Cine să mă asculte în ruina inimii mele,

Dacă nu Tu, Cel ce cunoști lacrima dinainte s-o plâng?

Primește-mi teama ca pe o ofrandă,

Și nevrednicia mea ca pe o rugă în taină.

Nu am cununi, nu am jertfe curate,

Dar vin cu inima sfărâmată —

Și poate, în zdrobirea ei, vei vedea chipul Tău.

Dacă taci, mă învăț cu tăcerea.

Dacă mustri, primesc.

Dar dacă, Doamne, mă auzi,

Atunci iartă-mi îndrăzneala de a Te căuta.

Căci, chiar nevrednic,

Tot spre Tine suspin.

Gândindu-mă la tine eu

Te privesc tăcut-mirată;

Sărutându-ți fruntea ta

În noaptea mea uitată.

Tu ești cerul meu senin 

Plin de stele luminoase,

În noaptea ce se perindă lin 

Ce-mi scânteie în ochii mei raze.

Iubirea mea ești tu,

Cerule, senin, albastru,

Cel ce-nrourezi pământu 

Umplându-l de verdeață.

Ninge peste străzi uitate,

Peste gânduri fără rost,

Peste vise destrămate

Și ce-a fost, si ce n-a fost..

Ninge peste tot ce doare,

Peste tot ce-am amânat,

Peste nopți ce dor in taina,

Peste tot ce n-am uitat.

Și se-așază blând, pe suflet,

Un tăcut și alb oftat—

Parcă ninge cu regrete,

Parcă ninge cu păcat.

Pământul e profan, de oameni locuit

Iar cerul este sacru cu stele împodobit

Pământul este abis nefericit

Cerul, deschiderea spre infinit

Omul nu poate decât să trăiască

Steaua în schimb, poate să strălucească

Și de pe cer să vegheze

Calea omului să lumineze

Exista însă pe pământ stele rătăcite

Ascunse-n înfățișare omenească

Ce caută neliniștite

Drumul spre constelația cerească

Sunt suflete de stele în abis căzute

În acest labirint pierdute

În coșmar, iluzii și în vise

În corp de om prizoniere prinse

O astfel de stea cu trup uman

Caută mereu ieșirea din profan

Luptă cu pământul și limitele lui

Respinge condiția omului

Steaua știe că nu aici este locul ei

Neagă această lume și ale ei idei

Țintește în văzduh, spre cer și-ar lua avânt

Prea simplu, prea banal este acest pământ

Stelele rătăcite

Veșnic neliniștite

Sunt zvăpăiate

Agitate

Zăpăcite

Caută poarta de ieșire

Caută drumul spre fericire

Ceea ce nu știu bietele de stele 

Este că omul se folosește de ele 

Și fură din a lor strălucire

Le trage în jos, înspre murire

Și nu există poartă de ieșire

Nici drum spre fericire, împlinire

Iar singura lor menire

Este 

Pe om să îl însoțească

De om să îl păzească.

unde toată lumea râde,

unde mă pot deplasa

de pe o insulă pe alta,

unde mă pot legăna

într-un hamac stilat,

bronzat de soare,

unde timpul nu mai fuge,

iar toamna se apropie pe neașteptate,

făcând furori…cu ale sale frunze..uscate

unde toată lumea cântă

și mă așteaptă..

să îi îmbrățișez…

să le spun ,, poftiți pe această tavă este iubire ‘’

să împart iubire și ceai dulce,

unde mă simt complet,

iubit și împlinit,

unde apusul are să vină,

găsindu-mă în elementul meu,

unde toată lumea…

în locul unde toată lumea

mă cunoaște! și iubește—

Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.

Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.

Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.

Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”

Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?

Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.

Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.

Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.

Și ne mințim.

Zilnic.
Elegant.
Convingător.

Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.

Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.

Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.

Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.

Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:

există un adevăr.

Mic.
Fragil.
Incomod.

Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.

Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.

Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.

Dacă dis de dimineață,

Afirmi lucruri cum ar fi:

Eu sunt bine cuvântat,

Sunt energic, motivat,

Sunt puternic, sănătos,

Sânt om bun, sunt om frumos,

Sânt în pace, fericit,

Creator și iubitor,

Bun și recunoscător 

Protejat și susținut,

Cu-ncredere în Dumnezeu,

Și în mine.. echilibrat,

Calm prezent și relaxat,

Înțelept, smerit, căci eu...

Sunt miracol asta-s eu,

Capabil și genial,

Toate mi sunt un mare dar,

Sunt doar aste câteva...

Cei bine a le repeta,

Să mărim vibrația,

Cu acele lucruri bune,

Care de acum, să ne-ndrume.