Prioritatea prostiei

Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,

Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;

Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine

Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.

De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,

Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",

Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine

Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.

Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,

C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.

De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,

Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!

Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,

Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?

Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,

Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.

Basarabie, dã-mi mâna,

Vino, dar, cu-ai tãi copii,

Cãci a noastrã ţarã vede

Cât de mult doreşti sã vii!

Basarabie, duşmanii

Recunoascã-şi datoria:

Sã te lase-odatã-n pace

Şi-ţi înapoieze glia!

Numai inima ta ştie

Cât avu a îndura;

Dar întreaga Românie

E acum de partea ta!

Basarabie, vecinã,

Plai, de dincolo de Prut,

Plângã cine e de vinã

Şi te vinde c-un sãrut!

Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã

De tãtari şi de cazaci

Şi-nţeleg atât de bine

Semnele ce mi le faci!...

Acvilã, ţinând un sceptru

Şi-un mãslin în gheara sa,

Privind, când spre România,

Când înspre Transnistria.

Pajurã multicolorã

Şoim, cu pavãzã şi scut!

Cei ce te-au avut drept "sorã",

Ce onoare au avut!

Monument, spre care-ntruna,

Urlã lupi şi lei mugesc

Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,

Falnic, steagul românesc!

Basarabie-mbrãcatã-n

In subţire şi porfir,

Scump condei, pe care-l poartã

Dimitrie Cantemir!

Dor cu dor, din nou se-adunã

Şi fac punte peste Prut,

Sã fim iarãşi împreunã,

Cum eram la început!...

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Preţuieşte fiecare clipã,

Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!

Nu face din clipe o risipã;

Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,

Cât eşti încã viu, printre cei vii!

Fiecare clipã, datã ţie,

Trasã de pe-al timpului mosor,

E-un condei ce zi şi noapte scrie,

Este şi arvunã, şi simbrie,

Pentru care eşti rãspunzãtor!

Clipã peste clipã, se adunã

Ca ghirlande dese şi subţiri;

Şi-aşezate astfel, împreunã,

Strâng şi împletesc într-o cununã

Triste sau duioase amintiri...

Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea

Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.

Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,

Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.

Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei

Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei

Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,

Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.

Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi

Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.

Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,

Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.

Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,

Cu care împãrţirãm merindea din desagi;

Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi

Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.

Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,

Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,

Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,

Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Căci nici creație nu mai iese din durere

Nici lacrimi, n-am putere, 

E doar o secetă ce mă străbate.

Mi-aș dori să pot, să fac, să vreau

Dar nici vise nu mai am, dorințele nu mai există

Am rămas doar cu o senzație de neputința.

Și nici drame nu mai înghit, nici certuri, tot asemenea

Mi-a rămas doar un adânc nod în gât

Ce a început a putrezi și el, nu de mult. 

Ce chef, ce râs, ce distrare

Căci tare mult mi-e dor

De fericitele zile ”de apoi”

Când doar soarele apunea

Nu și viața din privirea mea.

Facem schimb de inimi să-ți vezi în ea chipul cel senin?

Cum cuvintele tăioase s-au înfipt ca un cuțit în carne

Sub amintiri de pe retină care-n tăcere îți mai revin?

Orice lacrimă de-a ta a umplut destule oceane...

A.A

Strigăte

Afară-i iarnă, frig

În casă-i cald și bine

Se-adună toți la masă

Nu uită să se-nchine

Copiii merg la joacă

Au zâmbete senine

Se umple casa toată

De glasuri cristaline

Nimic nu îi apasă

Toți râd cu voioșie

Nu știu că a lor casă

E-o coală de hârtie

Se-aude-ntâi un muget

Urlând fuge pământul

Se scutură icnind

Strigăte cară vântul

Se năruie trosnind cutiile fragile

Căzând au pustiit familii și cămine

Hoția le-a zidit din furturi inutile

Le pasă de nimic, le pasă doar de sine

Le-a luat mintea și sufletul arginții

Îi strigă din țărână și părinții

Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții

Îi strigă din ruine urma vieții

De strigătul pământului nu-i doare

De strigătul copilului ce moare

De strigătul părintelui cu jale

Doar setea de putere nu mai moare

Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023 

Разве плохо быть волком? 

Разве плохо быть волком? 
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, 
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, 
В темноте что стеной,  мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, 
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь, 
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii subterane cu zăcăminte puține,

Miner furios, jegos, ce scuipă pe jos –

să dai la schimb sănătate,

pe, vezi tu… diamante...

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii goale, aflate-n ruine,

Toată exploatarea, gândurile ș-apoi uitarea,

se strâng într-o lampă cu lumină difuză,

ce bate mai tare în mine decât pe tine.

In mina sanatatii mintale,

orizontul e limitat, perspectiva trădează,

adâncimea se ghicește de la suprafață.

Strălucirea eternă a minții neprihănite,

s-a rătăcit in doar câteva cuvinte.

Îmi pierd timpul, 

În cautarea timpului pierdut.

Între nucleul a ce sunt

și marginile a ce voi fi,

găsesc versiuni vechi ale mele

și nevoia de a le coase petice.

Strig străinului din mine:

— Băă, m-auzi?!

Îmi răspunde un ecou:

— Băă, m-asculți?!

Mă cert cu tine mai mereu

Că nu te-oprești de a fura,

Din anii mei tot mai puțini

Timpule, cât pot eu îndura?

Când m-am născut a fost ursita

Care mi-a zis că voi atinge suta,

Și mi-a urat să am noroc în viață

Și-atent la cum se-nvârte roata.

În timp, ai apărut tu, măi timpule

Și-ai început să iei puțin câte puțin,

Până m-ai dus la vârsta bătrâneții

Fără puteri și doar cu rugă la divin.

Mi-ai luat fără să știu copilăria

Și a urmat la rând și anii tinereții,

La schimb mi-ai dat ceva din boli

Pe care le tratez în zorii dimineții.

Cu toate astea simt să-ți mulțumesc

Că anii vieții mi-au fost prelungiți,

Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte

Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!