Prioritatea prostiei

Ah, românime junã, ce-ai rãmas

Acasã, pe strãvechea noastrã glie,

Pãstreazã curãţia limbii-n glas

Şi bunul simţ din vechea Românie!

Iar floarea rar-a gândului curat

Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!

Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat

Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!

Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc

Cu dorul ridicãrii naţiunii,

Având în inimi sânge românesc,

Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!

Perseverenţã, râvnã şi rãbdare

Sã punem astãzi, mânã de la mânã;

O ţarã, stând pe propriile-i picioare,

Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...

~ Fabulă satirică ~

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Voi, cântãri nemuritoare

Voi, iubiţi şi scumpi eroi,

Crai ai razelor de soare,

Dar şi-ai veşnicelor ploi!

Voi, ce-aţi dus povara vremii

Pe ai voştri umeri laţi

Apărând, deopotrivă,

Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,

Voi, eterne baricade,

Ridicate pentru noi,

Lovituri primind adesea

Şi-mproşcare cu noroi,

Falnicul, eternul sceptru

E pe-al vostru vrednic piept,

Pus de mărturie celui

Ce se crede înţelept.

Voi veţi fi pe totdeauna

Semne vrednice pe drum,

Pentru cei departe-n vreme,

Cât şi pentru cei de-acum!

Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult

Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,

Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,

Nici tot ce am, nu voi a investi.

Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta

Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;

Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,

Cã "cineva" - i tot una cu nimic.

Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...

Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!

Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc

Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!

Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!

Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...

Ţinuturile gliei noastre mari,

Sunt pline de bârloage de tâlhari!

Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,

Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!

Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,

Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...

Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:

Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!

Apucã dreptul celui necãjit,

Care mai are clipe de trãit!

Aceştia, de minune se pricep

Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"

Împart în patru chiar firul de pãr,

N-au drag de bine sau de adevãr.

Dar, vai de ei când vine vremea rea

Şi socoteal-or trebui sã dea!

Sã vezi atunci regrete şi amar,

Şi zile însemnate-n calendar!...

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

un fir de fum
dansează
unde n-a fost foc
doar gândul
căldurii.

(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)

Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.

Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.

Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,

Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,

Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,

Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,

Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,

Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?

Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.

Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.

Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?

Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.

Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,

Lentila este pur și simplu defectă

Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,

Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?

Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?

Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,

Efortul nu este chiar atât de mare,

Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,

Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,

Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.

Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?

Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...

Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,

Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .

Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,

Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .

Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,

O iau în palme şi mi-o pun pandantiv 

Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .

Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc 

Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil

Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul 

Ce pe furiş l-am strecurat în sân .

Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....

În jocul visului frământ lutul vremii .

       Copil fiind,m-am bucurat mereu,

De ploaie, de soare, de furtună

Prin toate am trecut, cu fluierul la gură,

Mioarele pe coasă, doina-mi asculta,

Plângea poiana, când doina mea plângea.

Și am plâns la greu,

Și am râs la voie bună.

Am înoptat la stâni,

Vrăjit de basme vechi,

Și am adormit pe palele de fân,

Eram doar eu, cel fără de stăpân.

Mi-am potolit setea, cu apă la izvor,

Cu rouă m-am spălat și m-am uscat la soare,

Aevea prin toate am trecut

Copilăria mea frumoasă, regret că te-am pierdut....

Un ceas mă sună agasant

Parcă zicând trezește-te,

Vezi ca-i dormit cam mult

Iar timpul curge nu se oprește.

Sar imediat din patul conjugal

Cu ochiul ațintit înspre icoană,

Spun Tatăl Nostru și-ncă ceva

Și plec la baie-n mare goană.

Nu uit să- mi fac un sandwich

Și-mi savurez cafeaua dulce,

Mă-mbrac în grabă și cobor

Numai după ce-mi fac o cruce.

Pe scări în gând spun rugăciune

De mulțumire și pentru ajutor,

Că firul vieții îmi este prelungit

Și pavăză să-mi fie EL și-n viitor.

Mereu gândul îmi e la Domnul

În care cred încă...din copilărie,

Și sigur sunt că ne vom întâlni

Când voi sfârși a mea călătorie!

 O încercare de Elegie;

Am înrămat într-o zi cerul cu lacrimile celor care nu mai sunt,

 Trecut-au prin războaie ani de zile, de multe ori pierzându-se pe sine,

Având nişte pete de sânge pierzând toţi foarte crunt

Au crezut în ei şi totuşi dorul a rămas dar iubirea nu mai vine

Oare câte vieţi s-au pierdut ? şi câte trăiesc în cei vii?

Neexistenţa florilor care s-au stins de fum oare şi-or reveni?

Părul le era cărunt dar dragostea lor din inimă n-a tăinuit deloc,

Precum îşi adăposteau sufletul într-un alt suflet găsindu-şi un loc.

Inima lor le era sfărâmată,

de dor, traume, şi gloanţe

Cerul era în multe nuanţe,

Plecând în război lăsandu-şi

 visele ce se destramă.

Nu ştiau când se vor reîntoarce acasă în siguranţă,

Strângând la piept copiii pentru o ultima dată,

Iubirea nu moare vreodată nici măcar la o distanţă

Păşind grăbiţi înecaţi de lacrimi, luând geanta cea veche

Crăpând geaca udată având amintiri de altădată

Singurul lucru pe care l-a luat este:

 Ceasornicul de la bunici cu semnficaţie străveche.

Nu s-au plâns de dureri,

Ştiind că au pierdut al lor sine

Au ajuns acasă cu sufletul obosit,

Chiar şi când eşuezi, câştigi uneori,

Ticăie  ceasornicul fiind viaţă, copiii

L-or duce cu ei mai departe, fiindu-le moştenire.