NOI ȘI VOI

Ceasul î-și măsoară secunda ...

Secunde suntem ,

Suntem ca fulgul de nea ,

Suntem ca roua dimineții pe floare ,

Ca lacrima ochilor triști ...

Suntem sărutul vântului pe creastă ,

Ca frunza purtată de vânt ,

Ca visul nopții de vară , 

Suntem o secundă în timp ...

Cât de efemeră e trecerea noastră ...?

Veșnic e doar jurământul iubirii 

Și dorul , când pe cel drag l-ai pierdut .

Dacă tot ne spui povești

Bunicule ,bun și drag

Spune-mi cum era odată

Când te îndrăgosteai de o fată?

-Nepoțelul meu cel drag

Nu știu când ai crescut ,

Mai ieri te purtam pe gât

Și tu spuneai : SUNT MARE!

-De atunci vremea a trecut .

Acum ,vezi cât am crescut!.

-Care e întrebarea  ,spune

Nu te mai jena?

-Bunicule ,vreau să-mi spui :

Cum e când iubești întăi?

-E o întrebare curioasă!.

Fata, e cu tine în clasă?

-Dragul  meu pe vremea mea

 -Lucrurile stăteau altcumva :

Eram matur ,mă liberasem  din armată ,

Și  da ,m-am îndrăgostit  de o  fată

Cu ea mi-am trăit ,viața toată !...

          -O  da!...Când dragostea nu-i împărtășită te simți înșelat,uscat,ofilit ,derutat, nu mai

crezi în tine,aripile îți sunt frânte,și oftatul se aciuează în suflet .Vali era fericit doar cu Adriana .

          -De unde știi tu ?

          -Se vedea în privirile  lor ,în atingerile  lor de mână ,în delicatețea  cu care îi mângâia părul

răsfirat  pe umerii ei .

          -Bine ,Aristița ,dar toate acestea țin de trecut .Nu te gândești că e timpul să-ți faci și tu o familie,

să ai copii,,,încă nu-i târziu ! Cum să rămâi singură ?

          -Draga mea ,eu nu mă simt singură ,am rostul meu ,munca mea îmi aduce atâta satisfacție .Când

ajung la spital ,îmi las deoparte toate grijile personale și mă concentrez pe cele ale bolnavilor mei .Numai aici

când omul devine pacient,este cel real .În rest ,poartă o mască-una schimbătoare  în funcție de rolul pe care

îl joacă :director,înginer ,ministru.Dar în spital ,este doar un om .Aici se dezbracă de mândrie,orgoliu,,fățărnicie ,

de mască .Deci a fi medic este o mare răspundere,dar și o mare bucurie când redai viața cuiva.

          -Știu  că mama era tare fericită când ai luat examenul de admitere la medicină.Nu a trăit să te vadă ce

frumos ai evoluat ,și cum poți fi de ajutor semenilor ,dar avea mare încredire în talentul tău și priceperea ta .

          Îmi este greu să îmi amintrsc  prin câte a trecut  mama,cât a vrut să trăiască și cât a ținut ascunsă boala,

până a fost prea târziu .

          -Dragă surioară ,acum că m-am spovedit și știi ce păcate am ,sincer ,mă simt mai bine .

          -Ascultându-ți spovedania ,m-a luat cu frig.Prin câte pot trece oamenii ,nu îți poți închipui...

           -Vreau să uit tot.Dacă aș putea să o iau de la început .Acum muncesc cinstit ,am o afacere mică ,dar îmi

asigură existența.O întoarcere în țară nu pare de bun augur .Sunt înformată că lucrurile mergt tot mai prost acolo.

Țara merge în regres .Cei de la vârful puterii au scos țara la vânzare pe bucăți,iar românii au plecat în toară lumea

să-și facă un rost...

          -Deci te-ai hotărât să rămâi aici?

          -Pentru tine e altceva .Lucrezi într-un spital mare ,ești recunoscută ca medic bun.Ai nevoie de odihnă

Sunt bucuroasă  că vom petrece mai mult timp împreună !Cele două surori rămân duse pe gânduri .Soarele

s-a ridicat destul pe cer ,șoseaua îndeamnă la drum.Florile viu colorate ale leandrilor sălbatici le însoțesc

în prima zi de concediu.Un concediu la care visau atât de mult!...

                                                                           Sfârșit

Tată știi ,și eu știu că  mama

Are un loc în inima mea ,

Și acolo va rămâne .

Dar și tu ,ai locul tău

Alături de ea .

Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori

Și arde o lumânare ,

Sunteți aevea ,parcă vii ,

Și stați în așteptare .

Eternitatea e încăpăroare ,

Pe pământ viața-i trecătoare

Ne pregătim de drum

Chiar de la început

Contra morții nu avem nici -un scut !

Avem o viață ,numai una

Pornim la drum cu gânduri bune ,

Credeam că mi-am găsit iubirea!...

Ne facem planuri ,cu speranțe-n viitor ,

Dar ma-m trezit ,dintr-un vis amăgitor ;

Ceva s-a rupt ,nu se mai poate repara !...

Ce fac eu ,cu viața mea?

Dar viața celui mic ? ce va urma?

Am multe de recuperat ,îmi spun în gând ,

Înghițindu-mi lacrima!...

Ce a urmat ? O muncă grea !

Dar speranța de mai bine

A fost mereu lângă mine ;

Și am spus mereu : va fi bine !...

Natura s-a trezit la viață. râde și râde frumos să se

bucure tot omul. tot e verde și înflorit și omul e fericit.

Doar ea ne mai ajută să mai zâmbim și copilașii dragi 

pe care-i iubim.

      Dar societatea în care trăim, statul, conducătorii

noștri, care ar putea face ceva să ne fie bine tuturor

au uitat de ce i-am ales. Noi respectăm legea, dar ei 

ne umilesc, ne bagă în ruină, sunt fără milă. Doar 

sunt oameni, au aceleași nevoi, cu ceva timp în urmă 

erau modești și le era bine.Nu aveau castele, palate și 

bani mulți, dar aveau mulțumire omenie, și nu stârnea 

ura nimănui.

     Astăzi doar natura ne este prieten; soarele ne 

luminează și ne încălzește, ne dă apa gratis, holda 

ne hrănește.

      Statul ne ia dări din toate și tot nu-i mai ajunge ,

vrea și pielea de pe noi, de la cei ce sunt săraci și goi ! 

Sunt obosit și noaptea e târzie

Îmi strâng hârtiile împrăștiate,

Și mă îndrept ușor spre dormitor

Când ceasul arată unșpe-jumătate.

Deschid și îmi consult telefonul

Văzând căsuța plină de mesaje,

Răspund rapid la câteva din ele

Și văd cum stau partidele-n sondaje.

Apăs pe clolpțel și-l las pe mut

Și îmi fixez alarma pe ora șapte,

Rostesc o rugăciune la culcare

Și-i zic soției noapte bună-n șoapte.

Somnul nu vrea să vină către mine

Iar gându-mi fuge la ziua de mâine,

Nu știu dacă visez sau dacă-s treaz

Tresar și mă ridic la un lătrat de câine.

Arunc un ochi la orologiul din perete

Și cu tristețe constat că-i dimineața,

Opresc alarma să nu-mi trezesc soția

Și somnoros îmi spun...al naibi-i viața.

Încep să-mi butonez iar telefonul

Care-mi arată că azi va fi vreme rea,

Și-mi amitește să-mi plătesc restanța

La gaz, că altufel va fi mare belea.

Dezmeticit dar cu multe-ntrebări

Îmi fac și savurez o cafea fierbinte,

Și îmi repet în gând cu indignare

Ce bine mai era făr' telefon 'nainte!

Te-ai dat spre răstignire,

Spre-a noastră mântuire,

Crucea în spate ai purtat,

Din Iad spre Rai ne-ai înălțat.

Pe Golgota tu răstignit,

Multe Doamne ai pătimit,

Iar celor ce te-au prigonit,

Păcatul nu le-ai socotit.

Cu mult suspin și cu durere,

Maica Ta privea -n tăcere,

Alăturea și Ioan sta,

Și o îmbărbăta.

Iar scriptura s-a împlinit,

Iadul cu moartea ai zdrobit,

Și - a treia zi Te-ai ridicat,

Hristos a înviat!

Crucea aceasta, lemn sfințit,

Semn creștinesc a devenit,

Noi când cu ea ne însemnăm,

Pe cela rău îl alungăm.

AUTOR: Rada Maria 6D 

Aș vrea să mor
într-o zi de vară,
ca să mă ascund
sub umbra gândurilor voastre -
și fiecare amintire,
cu mine, care s-a cuibărit
prin sufletele voastre,
să fie ca o sticlă de apă, rece-rece,
ce țâșnește din adâncuri,
proaspătă ca un izvor de munte.

Să nu aud cum, pe prispa casei mele,
lacrimile voastre cad, pierdute-n van -
vreau să trosniți toate zâmbetele,
allegro, ca sub bagheta lui Botgros.

Și nici cum pașii voștri se preling,
andante, prin iarba proaspăt cosită,
ci să-mi dați cadou, la căpătâi,
pe-un șnur, toate flecurile tocite.

Asta mi-e sufletul.

Am iubit iubirea,
am făcut dragoste cu dragostea.
Dintr-o pasiune în altă pasiune,
m-am cufundat-n neștire,
un nestingherit boem.

Asta mi-e inima.

Din mine s-a născut viața.
Și, din toate peticele de iubire,
am cusut o carpetă în care
visul și speranța
s-au regăsit,
amăgirea și adevărul
s-au sărutat,
iar restul e poveste.

Asta v-am fost.
Asta v-am rămas.

Mi-a rămas atârnat soarele.
Da.
Acel soare al copilăriei,
care nu știa să apună
și nu cerea explicații.

Încă ne atârnă de pleoape cerul.
Îl purtăm când clipim,
când ne prefacem maturi,
când ne legăm șireturile zilei
și ieșim în lume ca și cum
n-am fi învățat frica pe de rost.

Noi
suntem pluralul unei singure inimi.
Ne amintim împreună,
ne doare la fel,
ne vindecăm pe rând.

Norii nu se mai rețin.
Trec.
Ne traversează copilăria,
ne udă genunchii juliți ai memoriei,
dar nu mai pot strica zorii.
Zorii sunt deja în noi.

Noi am crescut din firimituri de lumină,
din mesele unde tăcerea era rugăciune,
din „mai așteaptă puțin”
și „o să fie bine”.

Noi știm cum sună lipsa.
Are vocea mamei strigându-ne seara,
are ecoul pașilor care n-au mai venit,
are gustul pâinii rupte egal
ca să ajungă tuturor.

Noi purtăm timpul ca pe-o haină prea mare,
cu mânecile pline de trecut,
dar refuzăm să o scurtăm.
Pentru că acolo, în tiv,
stă ascuns soarele.

Și da,
încă atârnă de pleoapa ochiului.
Îl lăsăm acolo.
Să ne doară frumos.
Să ne lumineze când uităm
cine am fost
și de ce continuăm
să fim
împreună.

Stiu ca nu-ti plac versurile mele,

Folosesc numele unor femei din carne si oase;

Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,

in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,

Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,

Trebuie sa ai taria unui soldat.  Nu-i vina mea,

Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,

Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna

dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,

arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -  

N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,

Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,

As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,

Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.