Moșule, deschid fereastra

Înghețat pământul,

Amorți cuvântul 

Pe buzele cerului,

În geamătul norului.

Lacrimi încremenite 

Sclipeau înțepenite 

Din privirea degerată 

Pe ramura - ncleștatä.

Șuierul de crivăț 

Stârnise un dezmăț 

Pe străzile umbrite 

Și de ger zbârcite..

Tremură făptura,

Curmând picătura

Sub plapuma de nea,

Ce sub pași scrâșnea...

Firavă o rază 

Pe obraz pictează 

Oglindind în captură 

Firescul din natură..

Tristețea mă apasă 

În depărtările de acasă,

Mă simt clandestină 

Smulsă de la rădăcină.

Molipsită de dor

Sub cerul incolor,

Bântui in noapte,

Lăcrimez în șoapte..

Timpul ce -a rămas 

În ticăit de ceas,

Îl culegeam tacit

Din simțul mocnit.

Îmi zâmbise la fereastră 

Ziua cea albastră;

Mă lepăd de străin 

Spre dulcele cămin.

Pășesc printre frânturi 

Pe marginea unei prăpăstii,

Mă frământă niște gânduri 

Sumbre,inutile,pustii.

Flutură în jurul meu

Iluzii ce mă răscolesc .

Le fac față cu greu;

Calea spre tine n-o găsesc..

Mă strecor printre ruine,

Să zbor ,as vrea spre tine,

Căci sufletu-mi îți aparține,

Chiar de-l învăluii în suspine .

Eu te iubesc fără prihană,

Dă-mi un sărut,o -mbrătisare;

Nu mă privi iar cu dojană.

Oferă -mi În dar o floare.

Nu mă uita -n trecutul tumultos,

Căci intr -o zi vei regreta,

Spulberând ceva frumos,

Că n ai puterea de -a ierta..

Unde pleci, copilărie?.,

Sub bătaia vântului 

Cu scurgerea timpurie 

În clipocitul râului..

Tinerețe,de ce treci?.,

Prin freamătul vremii,

Frunzărind poteci 

Și patimile inimii..

Bătrânețe,de ce doare?..,

Când din petale arămii 

Umila ta înfățișare,

Se dezvăluie lumii..

De ce clipele zboară 

Și nu dă mersului popas 

Florilor să mai răsară 

Sub pendula de ceas..?

De ce drumul înapoi 

E îngrădit de ziduri 

Și pașii reci și voi

Se perindă printre gânduri..?

Din bolta cenușie 

Roiul fulgilor  de nea,

Pe -mbătranita glie,

Năframa și o cernea.

Scărtăia zăpada 

Sub pașii zgribuliti, 

Încremenise strada 

Clănțănind din dinți. 

Ochii reci de sticlă 

De frig se încleștară ,

Gerul care suflă,

Pișcă ca să doară  

Lacrimi de gheață 

Din privirea degerata

Șiroiau din scoarță 

Pe ramura-nfrigurată.

Amuți suflarea 

Cu omăt infofolită.

Căminul dogorea 

Pe fața ei albită.

De trecut eu mă dezbrac ,

Adulmecând torentul 

Cu viitorul mă îmbrac,

Cutreierând prezentul.

Anii mei se scurg,

Cu răsunet mă străpung,

Risipiți în amurg

Din urmă nu -i ajung.

Mă privește din oglindă 

Chipul de demult 

Și ploaia rece udă 

Obrazul meu adult.

Parcă ieri creșteam

Cu pletele in vânt;

Matur, să fiu tânjeam 

Pe aripi de avânt.

Aș da clipele rămase 

Copil să mai colind 

Tinerețile frumoase,

Bătrânețea, ocolind...

Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.

Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.

Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.

Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”

Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?

Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.

Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.

Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.

Și ne mințim.

Zilnic.
Elegant.
Convingător.

Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.

Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.

Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.

Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.

Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:

există un adevăr.

Mic.
Fragil.
Incomod.

Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.

Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.

Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.

Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,

un fir de nisip în bătaia furtunii.

Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,

dar nu în slavă, ci în rușine.

Nu mai am putere nici să lupt,

nici să cad cu demnitate.

Totul în mine se frânge,

chiar și dorința de a fi întreg.

Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,

nu cu izbândă, ci cu milă.

Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.

Atinge rădăcinile fricii mele

și scoate de acolo boala uitării de Tine.

Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,

și m-am clătinat.

Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,

dar înăuntru eram gol.

Un zid vopsit cu speranțe obosite.

Vino Tu, Doamne, și zidește în mine

ce eu n-am știut să păstrez.

Fă din neputința mea loc de minune.

Fă din tremurul mâinilor mele

o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.

Întărește-mi curajul,

dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,

ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.

Să pot merge prin valea umbrelor

cu pași care știu că Tu ești cu mine.

Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,

ci ca să nu mă pierd.

Melodia mării, cântecul sălbatic,

În valuri se pierde și-n vânt se ridică.

O simfonie nesfârșită, ce-ți atinge inima,

Cu sunete blânde și putere divină.

Pe plaja pustie, nisipul strălucește,

Valurile dansează și soarele răsare.

Melodia mării ne cheamă să visăm,

Să simțim libertatea și să ne eliberăm.

În adierea vântului, se aude un suspin,

Pescărușii zboară într-un dans ușor.

Melodia mării ne umple de bucurie,

Ne aduce liniștea și o nouă energie.

Valurile se sparg cu putere pe stânci,

Un cor de scoici cântă în armonii divine.

Melodia mării ne îmbracă în albastru,

Ne învăluie cu mister și cu dor.

Pe malul nisipos, picioarele se scufundă,

În valurile calde, ca o îmbrățișare tandră.

Melodia mării ne cheamă să călătorim,

Spre orizonturi noi, într-un vis nemuritor.

Când soarele apune și cerul se aprinde,

Melodia mării rămâne mereu în suflet.

O amintire vie, ce ne aduce bucurie,

Și ne face să simțim că suntem parte din eternitate.

Să fie lumină, și întunericul a sucombat

Să fie om, și plămădită e făptură

Să fie doi, și o tăcere-a amuțit

Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit

Să fie rău unde e bine, și-a stricat

Să fie noapte între zile, și-a venit

Să fie cer, și luna stele-a invitat

Să fie umbră când plâng norii ascuțit

Să fie azi căci poate măine a plecat

Trecând prin noapte întunericul l-a luat

Să fie inimă bătând adevărat

Să fie om când o lumină a strigat

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Doamne, Tu mă știi din adâncul nesfârșitului gând,

Mai bine decât mă știu eu pe mine.

M-am ridicat împotriva umbrei mele,

Și lupta mi-e foc în oase și spaimă în sânge.

M-am privit în apele tăcerii

Și n-am știut dacă chipul ce-l văd e fiul Tău

Sau străinul ce rătăcește prin întunericul meu.

Inima-mi s-a făcut câmp de bătălie,

Voia mea s-a frânt între dorință și dreptate.

Strigă-Te, suflet al meu...

Dar glasul mi-e stins de rușine și mândrie.

Nu mă lăsa singur cu mine, Doamne,

Că sunt o sabie îndreptată spre pieptul meu.

Învăluie-mă cu lumina Ta,

Ca să-mi recunosc răul,

Și să-l înfrunt cu mila Ta în mâini.

Tu ești izbăvirea din mine însumi,

Tu ești liniștea în mijlocul furtunii mele.

Ridică-mă, ca pe-un fiu rătăcitor,

Și pune-mi din nou pașii în voia Ta.