Epitaf

Iubito, lumea s-a smintit,

Toţi şi-au ieşit din fire,

Vor bogăţii la nesfârşit,

Când totul e iubire!

Vor opulenţă, lux deplin

Şi bani vor în neştire,

Şi mese pline, şi festin,

Când totul e iubire!

Vor aur, diamante vor,

Smaralde şi safire,

Şi mari palate pân' la nori,

Când totul e iubire!

Vor servitori şi vor confort,

Şampanii în potire,

Şi luna de pe cer de pot,

Când totul e iubire!

Şi vor răsfăţ pân' la sfârşit,

Vor fast şi-n cimitire,

Toţi monumente şi-au cioplit,

Când totul e iubire!

Că nu mai cred în ce e sfânt

Şi nici în mântuire,

Iar în iubire nici atât...

Când totul e iubire!

Am hotărât să spun lucrurilor pe nume

Şi atunci ochilor mei le-am spus ochi

Şi părului păr,

Şi trup i-am spus trupului meu,

Şi inimă inimii mele,

Şi le-am spus buzelor buze,

Şi zâmbetului zâmbet,

Braţelor braţe

Şi îmbrăţişare îmbrăţişării mele,

Iar mie mi-am spus mie.

Am hotărât să spun lucrurilor pe nume

Şi atunci ochilor tăi le-am spus stele

Şi părului val,

Şi amforă i-am spus trupului tău,

Şi liră inimii tale,

Şi le-am spus buzelor jar,

Şi zâmbetului zi însorită,

Braţelor alinare

Şi abis îmbrăţişării tale,

Iar ţie ţi-am spus iubită.

Un tren şi multă lume

Ce-aşteaptă-n el să urce,

Mă mir, locomotivă

Cu roţi de turtă dulce!

Vagonul un borcan

Cu miere de salcâm,

Stă pregătit să plece

La cel mai dulce drum.

Trec printre călătorii

Aflaţi pe un peron

Din cuburi mici de zahăr

Şi-ajung lângă vagon.

Citesc pe tren ce scrie,

Mă umplu de uimire

Să văd la destinaţie

Că e trecut: Iubire!

Ce dacă n-am bilete,

Sar repede-n vagon,

La tine vin iubire

Cu naşu' Cupidon.

Ciuuu ciuuuu!...

Al nostru instinct de conservare,

Ne amăgeşte trupul care

Acceptă, numai să nu piară,

A neputinţei lui povară.

Că-n clipa-n care gândul fuge

Şi-n spaţiu-timp oriunde ajunge,

Al nostru trup material,

Abia schiţează un gest banal.

Însă deşi este anost,

Ni s-a dat trupul cu un rost,

Să poată agăţa din zbor,

Trufaşul gând nemuritor.

Cum altfel gândul răsfăţat

De-al său destin etern şi abstract,

Să lase nemurirea-n cer,

Pentru un trup doar efemer?

Am să te port femeie

În inimă mereu,

Te voi purta o viaţă

Aici în pieptul meu.

Şi dincolo de viaţă,

În trupul meu cel mort,

Te voi purta şi acolo,

În oase am să te port.

Şi dincolo de oase,

La fel te voi purta,

Vei fi pe mai departe

În praful meu de stea.

Şi dincolo de praful

Şi pulberea din mine,

Te voi purta-n poeme,

În versuri şi în rime.

Din dorurile toate,

Pe care un om le are,

De ochii tăi iubito

Îmi e dor cel mai tare.

Mi-e dor şi de salcâmi,

Şi de parfumul lor,

Dar de ochii tăi albaştri

Îmi este cel mai dor.

Când mă gândesc la tine,

Mi te amintesc în rochii,

Dar cel mai des, ştiu bine,

Îmi vin în minte ochii.

Cu ochii tăi în minte,

Trăiesc şi zi, şi noapte

Şi parcă-i văd aievea,

De acolo de departe.

O adevărată obsesie

Mă leagă nefiresc

De ochii tăi albaştri,

La care mă gândesc.

Şi atunci să uit de gânduri,

Privesc în sus la stele,

Dar peste tot pe boltă

Văd ochii tăi în ele.

~ Din Viaţă ~

Bolovanul de carierã

E şi greu şi colţuros.

Şi e tare la cerbice,

Chit cã n-are niciun os!

Bolovanul de carierã,

N-are fraţi, n-are surori;

Şi-ntr-o parte, niciodatã,

Nu se dã, nici sã-l omori!

Bolovanul de carierã,

N-are bai dacã-l loveşti.

Nu îl doare. Da-ţi rãspunde

Cu expresii româneşti.

Bolovanul de carierã,

Are multe de-nvãţat;

Dar, mai sec îi este miezul,

Cu cât e mai mult udat.

Bolovanul de carierã,

Cã-i român, cã-i italian,

E trântit de toatã lumea:

El rãmâne bolovan!

- Satiră - 

Marea mea nu negociază.
Ea îneacă metodic corăbiile trăirilor...
dar dă piept cu stânca, se sparge de ea,
și-și urlă cursul pe care nimeni, niciodată, nu i-l va schimba.

Acum... privește-mă.
O țin în mână.
Îi simt pumnul de carne cum lovește în palmele mele,
izbituri disperate, sacadate, sfinte,
ultima rezistență înainte ca liniștea să o soarbă cu totul.

Această Inimă-Mare...
Un uragan de sânge și revoltă,
care învață, abia la urmă,
imensitatea unui calm absolut.

Deschise răni ale văzduhului —
stărnută și tușesc cu sânge,
nici nu-ți vine să crezi…
undeva, în cer, un înger plânge,
iar lacrimile-i cad printre crengi
ca o ploaie de psalmi neînvățați.

Ce umezeală, ce jale sub cer…
printre stele, la strajă, stă un grănicer —
nu veghează hotare, ci tăceri,
numără respirațiile lumii
și le trece în catastif de vecernie.

Luna se-mbulzește pe alee,
obosită de atâta lumină neîmpărtășită,
vai — plecată-i în concediu de boală
Calea Lactee,
iar cerul umblă desculț,
cu stigmate de frig în tălpi.

Dumnezeu tace —
nu din absență,
ci dintr-o prea mare apropiere.
Tăcerea Lui apasă ca o epitrahilă
peste umerii nopții,
și orice cuvânt ar fi o rană în plus.

Îngerii își spală aripile în întuneric,
căci lumina s-a subțiat de atâta vină,
iar rugăciunea —
ah, rugăciunea —
sângerează la marginea gurii
ca o ostie mușcată de îndoială.

Eu stau în genunchi între două lumi,
fără să știu
dacă mă rog sau sunt judecat/ă.
Inima mea bate ca un clopot spart,
chemând la slujbă un cer
care și-a pierdut credincioșii.

Și totuși —
dincolo de boală, de sânge, de tăcere,
cineva aprinde o candelă în nevăzut.
Poate chiar rana însăși
se roagă pentru noi,
iar mântuirea vine
nu ca răspuns,
ci ca răbdare.

E vis de ianuarie, e zi încă scurtă,

Așa cum îl văd, deloc nu mă-ncântă,

Pornit pe un ton ce încă e mut, 

Mă lasă să dorm puțin în strănut 

Lumina subțire de zi se agață,

Doar norii acum se mai răsfață,

Captiv de imaginea albă, pustie,

Un nou strănut îmi dă frenezie

Deși pare că totul e gol și domol,

Mi-am amintit de sertarul cu biseptol,

Și-i plin și de blistere ce sună a tablă 

În singura lună ce pare a iarnă 

Abia trece timpul, un leneș ca noi, 

Cu planuri mărețe, lăsate pe joi,

În haina de casă, cu lână și scame,

Devin actorul aceleiași drame

[Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu]

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!