Ca o bufniță să fiu

Lumină din lumină se naște peste floare,

Ușor și dintr-o vină se naște supărare.

Dar frica te omoară:-dușmanul cel dintâi-

De ți-a intrat în vene , iți pune căpătâi.

Și-atunci începe răul, când dubiile apar,

Se scurge toată viata, ca vinul din pahar,

Și-ai vrea să-ncerci norocul, dar teamă ți-e că nu-i,

Rămâi pe loc în umbră, ca haina într-un cui.

Și cui să-i ceri părerea când toată lumea minte?

Te pierzi printre probleme și uiți de cele sfinte.

Și-ncepi să dai afară tot ce-ai ținut în tine,

Căci înecat în frică, faci rău și zici că-i bine.

Conștiința încărcată , începe să te strige,

Și inima se zbate, ca-nfiptă în cârlige.

Știind că nu e bine, văzând că tot greșești,

Te-arunci între suspine și-ai vrea să te oprești.

Dar corpul iți e mort și mintea îți este-n ceață,

Simți flăcări de sminteală în inima de gheată,

Tu, cel ce ieri zâmbeai, cuprins de imprudență,

Azi copleșit de vorbe, te-afunzi în decadență.

Și unde erai ieri, azi greu vei reveni,

Căci guri ce lasă urme oriunde vei zări.

Și-o inimă distrusă degeaba e cusută,

Că ața doar o strânge, dar ea rămâne ruptă.

Te chem din neguri să apari

Și să îmi dai lumină,

Însă atâtea voci în gol

te strigă fără stimă.

Te văd prin ceață și prin fum

Oh, vânt primăvăratic,

Dar sufocat de așteptări

mă sting tot singuratic.

Îți simt flagranța ce-ai ascuns-o

Și-mi pare așa.. ușoară.

Înăbușită în dor, însă,

pe loc devine amară.

Și cum să fac să mi te-aduc

aici, pentr-o secundă,

când ceru-ți larg și făr' de margini

nu poate să pătrundă?

Și-n vis te simt și te ascult,

Dar mă trezesc și ești departe.

Pierdută-n ochii lor de plumb

și vorbele deșarte.

Închide ochii, prieten bun,

Și lasă-te pătruns de pace

Căci viața are al ei drum,

Tu mergi pe el și nu te-ntoarce.

Întinde-ți mâna acolo unde

o altă mână întinsă așteaptă,

Deschide ochii celui care

a uitat să se trezească.

Zâmbește celui care plânge

Și dă-i curaj, și dă-i speranță,

Oferă-i dragoste și milă,

O îmbrățișare caldă și o atingere duioasă.

Convinge-l pe cel ce nu mai crede.

Oferă-i celui fără casă.

Căci drumul Domnului e mare,

Și trebuie trecut ușor.

Să-l treci cu dragoste în suflet

Și pas de conducător.

Îmi erai sunetul de harpă și apa de izvor,

Priveam la tine ca la zei și în genunchi de dor.

Mi te-ascundeai după minciuni cu coada ridicată,

Apoi veneai din nou la mine să fac să te simți fată.

Dar cum ieșeai din nou afară îmi deveneai străină

Și eu voiam să te culeg dar nu aveai tulpină.

Îmi erai vânt, îmi erai ploaie și soare și surâs,

În timp ce tu erai plecată, eu te iubeam nespus.

Dar parcă tot încet încet, veneai prea rar la ușă

Și căutându-te muream când te vedeam pe tușă.

Și tot tu zici că-i vina mea, că eu te-am rupt în două,

Când tu erai deja crăpată și te făceai că plouă.

Nu ți-e rușine când mi-ai spus că eu sunt cel ce cauți

Și-apoi la alții când te duci doar rele începi să-mi lauzi?

Când îți cântam cuvinte-n noapte și stele îți dădeam

Credeam că urc pe scara vieții dar în secret cădeam.

O viată-ntreagă flori și vise am vrut să-ți dăruiesc

Însă tu mi-ai furat doar viața, și-n van îmbătrânesc.

Iar tu rămâi pe veci o floare acoperită-n spini

Că cei ce te-au atins sunt mulți, dar te-au ținut puțini.

Nu știi să spui ce simți în tine

Numai când vezi ce-ți place,

Dar am făcut deja greșeala ce nimeni n-o mai face.

Ți-am dat și luna de pe cer ,tu ai transformat-o-n smoală.

Orice scânteie de durată tu ai lăsat să piară.

Un diamant sau colier nu iți oferă viață,

Doar frumusețea care-o vezi pentru o dimineață.

De ce-ai fugit după ceva ce-n gol avea să zboare ?

Nu ai văzut că el avea aripi iar tu picioare?

Și istovită apoi veneai la ușa mea în lacrimi,

Și eu mereu te acceptam, crezându-te în patimi.

Dar dimineața avea să vină și patul gol să-l vadă,

Și atunci durerea și regretul pe mine iar să cadă.

Vedeam în tine un rai albastru și fără de durere,

Dar tu voiai să-ți dau doar aur și căutai plăcere.

Nu e iubire! Ce tu simți e ca o adiere,

Când eu visez la porumbei iar tu la coliere.

Dar, de mai vii la ușa mea să-mi cauți iar privirea,

Prefer să -nchid. Cu drugul tras, rămân cu mulțumirea.

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

Nu știu de ce am venit,

si nu stiu cum voi pleca.

Nu stiu cum sa multumesc,

și nu spun întotdeauna adevărul.

Nu înțeleg Pământul,

și încă nu știu ce vrea inima mea să facă.  

Nu sunt pentru război,

și urăsc când mi-e frică.

Nu mi-am făcut niciodată publice rănile,

și nu am plâns când m-au rănit.

Nu mi-am arătat niciodată panica interioară,

dar nu mi-am părăsit credința, când sufletul meu era slăbit.

Nu sunt perfect, nu sunt un erou,

Nu am puteri ascunse,

Încerc să trăiesc cât pot de bine.

Sunt doar un om cu zile numărate.

Dar, aceste zile,    

atât de scurte, așa cum ne sunt scrise...

De ce sunt ofilite de durere?

De ce sunt influențațe de furie și nefericire? 

Opriți Pământul; vreau să cobor.

Vreau să plutesc în gol pentru eternitate, 

să mă scufund în tăcerea Universului,

Vreau să trăiesc mereu în propria-mi trufie,

Vreau să uit tot ce îmi rupe aripile,

tot ce mă sperie,

tot ce mă omoară,

. . .As vrea sa uit.

Arrête la Terre, je veux descendre

Je ne sais pas pourquoi  je suis venu,  

 et je ne sais pas comment je vais.  

Je ne sais pas comment remercier,

et je ne dis pas toujours la vérité.

Je ne comprend pas la Terre,

et je ne sais pas encore ce que veut faire mon cœur.  

Je ne suis pas pour la guerre,

et je déteste quand j'ai peur.

Je n'ai jamais rendu mes plaies publiques,

et je n'ai pas pleuré quand elles m'ont blessé.

Je n'ai jamais montré ma panique intérieur,

mais je n'ai pas quitté ma foi,

quand mon âme s'est affaissé.

Je ne suis pas parfait,

je ne suis pas un héros, 

Je n'ai pas de pouvoirs cachés,

J'essais de vivre comme je peux.

Je suis juste un homme, avec des jours comptés.

Mais, ces jours.ci,

si court, comme eux nous sont écrits...  

Pourquoi sont-ils flétries par la douleur?

Pourquoi sont-ils influencés par la colère et le malheur?

Arrête la Terre; je veux descendre.

Je veux  flotter dans le vide pour l'éternité,

me plonger dans le silence de l'Univers, 

Je veux vivre toujours dans ma fatuité,

Je veux oublier tout ce qui brise mes ailes,

tout ce qui me fait peur,

tout ce qui me tue, 

. . .je voudrais oublier. 

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Lektionen om kuben

Et stykke sten er taget,

han hugger med en mejsel af blod,

skinner med Homers øje,

den er skrabet med stråler

indtil terningen kommer helt ud.

Derefter kysser de kuben utallige gange

med din mund, med andres mund

og især med spædbarnets mund.

Derefter tages en hammer

og pludselig smuldrer et hjørne af terningen.

Alle, men absolut alle vil sige:

- Hvilken perfekt terning, det ville have været

hvis den ikke havde haft et knækket hjørne!

Să fii tânăr înseamnă să poţi

Să-ţi rosteşti cu tărie credinţa,

Să te-opui plafonării,când toţi

Se ascund şi-şi reneagă dorinţa!

Să te-ncumeţi să râzi şi să plângi,

Transformând gândul simplu în floare,

Să fii râu pe câmpie,să curgi

Inundând, apoi,câmpul cu soare!

Să fii tânăr înseamnă să-ţi pui

Mai presus de fiinţă iubirea,

Să n-aspiri la steaua nimănui

Când a ta îţi redă nemurirea!

Să fii tânăr înseamnă să vrei

Rouă de flori să te spele pe frunte.

Apa ţâşnită din stânci să o bei,

Să te-adapi cu suflarea de munte.

Să-nţelegi şoaptele stinse în vatră,

Când foc nou,pe pământ,tu aprinzi,

Sufletul să-ţi căleşti ca pe piatră

Şi-orice preţ ai primi,să nu-l vinzi!

Să fii tânăr înseamnă că EŞTI..

Praf de stele cu vise şi lună!

Că te-ncumeţi oricând să-ţi trăieşti

Clipa dintâi ca pe clipa din urmă!

Justina Butaroiu 

Tu...eu și noi!

Tu, Luceafărul ce strălucești
Eu, poetul mic din întâmplare,
Tu, cu strofa ta ne cucerești
Eu, cu rânduri simple, populare.

Tu, un geniu făr' de asemănare
Eu, un scriitor cu vers și rimă,
Tu, un Om făr' de egal sub soare
Eu, mărunt ce-ți poartă stimă.

Tu, cu ale tale...multe scrisori
Eu, doar cu-ncercări modeste,
Tu, cu poezie, pentru muritori
Eu, scriind, doar o poveste.

Tu, cu Veronica, plutind pe val
Eu, iubind-o, pe-a mea Mărie,
Tu, cu buciumul sara pe deal
Eu, cu dorul dus, înspre  copilărie.

Tu, cu-n talant
...dumnezeiesc
Noi, cu talent și poate har,
Tu, acolo Sus, în cor Ceresc
Noi, aici cu-al nost'
...amar!

Tu, rămâi, în veci, Luceafărul
Noi, pământeni și trecători,
Tu, adorat de-ntreg poporul
Noi, cu toții, ai lumii, muritori!

Am luat lumea la pas ,

Am voit să o cunosc :

Nu m-am oprit în Europa ,

Nici în Asia n-am stat ...

V-am scris unde sunt

Și că vă port cu mine -n gând .

Acum cutier estul ,spre soare răsare

Mereu -s în căutare

În lumea asta mare...

Mă simt un marinar terestru

Și caut un port de acostare ,

Mereu spre soare ...

Am făcut o escală în Noua Zeilandă

Undeva în oceanul Pacific

Am dat peste Români

Plecați ca și noi  ,de nevoi ...

O să ne unim într-o Românie mică

De trădători, nu mai avem frică !

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Mă pierd în mulțimea lumii,

dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.

Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,

într-o lume plină de chipuri,

dar fără glas.

Un zâmbet se naște pe buzele altora,

dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.

Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,

să simt că sunt acolo,

dar să nu fiu cu adevărat.

Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.

E un gol care se adâncește în piept,

un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.

E frigul unei zile fără soare,

o noapte fără somn.

Mă simt ca o lună ascunsă după nori,

rătăcind pe cerul meu interior,

plină de dorința de a fi văzută,

dar neînțeleasă,

ca o stea care nu poate străluci.

Nu e vorba de absența ta.

E vorba de absența mea.

O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,

unde încerc să înot fără aer,

să mă regăsesc fără să știu cine sunt.

De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,

unde să nu mă tem de pustiul din mine,

de tăcerea din jurul meu?

Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,

unde ecoul singurătății mă rănește.

Poate că nu e singurătatea care doare,

ci mai mult conștientizarea că,

într-o lume în care toți sunt conectați,

eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.