Un coșmar

„Să-și cumpere bătrâni cine nu-i are!”
Cunosc eu unul care-i de vânzare,
copiii spun: că doi le sunt prea mult,
așa că unuia, i-ar cam face vânt!

Oricum, nu prea mai este de folos
și mult prea des, e doar morocănos,
iar fiindca moartea nu vine să îl ia,
chiar pe degeaba, ei, cuiva l-ar da!

De Dumnezeu într-una le vorbește,
deși observă ce mult îi plictisește,
iar vineri, de-i vre-un chef, el ține post;
un moș „de dat”, cam retrograd și prost!

Mai are în plus și o cumplită „boală”:
să spună la greșeală că-i greșeală!
Și cui îi place, sincer, să fie criticat,
să audă într-una că: ” Ăsta e păcat!”?

Și pentru el, poate că mai bine ar fi,
dacă-ar putea cu cineva, măcar, vorbi,
că ai lui, de mult nu îl mai bagă seamă
iar pentru el, se pare aceasta e, o dramă!

Anunțul încă o dată:” Donăm bătrân,
doarme pe jos, pe prispă, sau în fân,
mănâncă orișice, că nu-i pretențios,
îl dăm oricui, ce vede în el un mic folos!”

6.09.2021

Am auzit că-n Ucraina acum un an,

o babă a doborât o dronă c-un borcan!

Românii au una și mai gogonată,

căci statul ar vrea valoarea adăugată,

pe gemul pe care noi l-am preparat,

la fel cum ia pe cel de cumpărat!

Dar ce pretenții poți să ai de la un stat,

ce ani de zile o pizza mare a mâncat

și-acum când a venit ziua de plată,

nu știe de unde banii să-i mai scoată?

Plătim pe râul donat de Dumnezeu,

apa de ploaia o plătim din greu,

plătim impozite că ne-am făcut o casă,

și fiindcă să muncim statul ne lasă,

pe pensie plătim impozit de o apucăm,

la fel pe locul în care ne îngropăm!

Ne mai lipsea valoarea adăugată,

pe pâinea frământată în propia covată!

Și cine știe dacă-ntr-o bună zi,

nu-o să plătim impozit fiindcă suntem ... vii?

 

17.10.2025

Mi-e lehamite de toate
inclusiv să mai „trăiesc”
căci îmi este peste poate
vre-un motiv ca să găsesc!

Niciodată, sunt convins,
nu-o să fie cum a fost!
Prea mult răul s-a întins,
să mai sper, nu are rost!

Ce „trăim” cu toții acum,
este o simplă pregătire,
pentru noul nostru drum,
ce duce, spre pătimire!

Zi de zi amărăciune
greul va fi tot mai greu,
pân, la marea înșelăciune;
noul, falsul dumnezeu!

Ce închinarea o așteaptă
de la întreaga omenire
cei ce țin credința dreaptă
vor fi buni de răstignire!

Când spre viitor privesc,
moartea izbăvire îmi pare,
căci n-aș vrea ca să trăiesc,
ce se deslușește … în zare!

14.04.2021

Femeia nu te lasă niciodată,
să duci o frază până la sfârșit;
abia ai scos o vorbă și de-îndată,
consideră că știe ce-ai gândit!

Te întrerupe și-ți spune altceva,
ce nici-un fel de legătură n-are,
cu ce-ai fi spus, de te lăsa
ca să vorbești, având răbdare!

Apoi când îi arăți că s-a înșelat,
în loc s-accepte și să tacă poate,
aduce argument și cerul înstelat,
că tu greșești și ea are dreptate!!!

Femeia e împotrivă întotdeauna,
la tot ce spune, îi cere, un barbat,
de când era pe tot pământul una
și până azi, când s-au „emancipat„!

Știe și poate totul mult mai bine
ținând morțiș să-o demonstreze,
nereușita cu lacrimi și suspine,
apoi încearcă să-o atenueze!

Femeile sunt toate de la o mamă,
afară de Preacinstita Născătoare,
și pentru ele este o mare dramă;
să-o ia model, de viață îndrumătoare!

25.04.2024 

Și ce-i dacă o să mor,

că toți murim cândva;

de ani, de boli, de dor,

de orice altceva!?

 

Abia ajung și eu acasă,

că nu aici e casa mea,

dar viața nu mă lasă

să plec și sunt legat de ea!

 

Dincolo sigur e mai bine

că numai rău în lume este;

iară Sfârșitul oricum vine,

Apocalipsa nu-i poveste!

 

Am prea trăit răul din plin,

și doar o dată i-am cedat,

în rest băut-am vin pelin

într-una, neîncetat!

 

Când o să mor, cât de curând,

să nu vă întristați cumva;

de Bucurie am fost flămând,

acum merg înspre ea!

 

11.09.2025

Așa cum vine boala
oricând, făr’ să o poftești,
așa vine și moartea,
când nici nu te gândești!

Boala ades te lasă
în viață, „șifonat„,
moarte însă te înhață
pe veci, când ești de luat!

Nici una dintre ele
de capul lor nu sunt!
Fiind biete vergi, nuiele,
în mâna, Celui Sfânt!

Boala-i de îndreptare,
la cei ce-o pătimesc,
sau poate a celor care,
în jurul lui trăiesc!

Și moarte-i de îndreptare,
a celor ce-l jelesc,
ce încep o căutare
a Domnului Ceresc!

Și dacă, moartea, boala,
sunt căi spre mântuire,
când ne vor căuta,
să aducem mulțumire!

5.01.2023
 

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

E noaptea în care liniștea poartă măști. Pe străzi, lumina felinarelor tremură ca o inimă bătrână, iar vântul se joacă prin frunzele uscate ca un copil care nu vrea să doarmă. Copiii râd, aleargă, bat în porți și cer dulciuri, dar sub glumele lor se ascunde ceva vechi, o teamă moștenită din vremuri când focul era singura lumină și umbrele erau zei.

În spatele fiecărei măști se ascunde o poveste. Vrăjitoarea care zâmbește ține în buzunar o scrisoare pe care n-a avut curajul s-o trimită. Scheletul care dansează poartă în ochii goi amintirea unei veri în care a fost viu. Vampirul e doar un copil obosit, căruia îi plac nopțile fiindcă nu mai trebuie să spună „bună dimineața”.

Pe cer, luna privește peste toți, cu răbdarea unei mame care știe că și frica e o formă de joacă. Casele par mai mici, umbrele mai lungi, iar timpul, un dovleac scobit, în care arde o flacără ce pâlpâie între râs și nostalgie.

Halloween nu e doar o sărbătoare. E clipa în care trecutul și prezentul se ating fără rușine. E ziua în care ne permitem să fim fantome, să ne plimbăm printre amintiri, să rânjim în fața morții și să-i spunem: „Te-am prins, dar doar pentru o seară.”

Și poate că tocmai de aceea iubim Halloween-ul: pentru că, o dată pe an, ne e permis să fim ceea ce ascundem, vii, speriați, veseli, trecători,  toate la un loc, într-o singură mască.

Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.

– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…

Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.

– Prezent.

– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…

– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.

– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…

– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.

– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.

Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.

– Aveţi cuvântul pe fond !

– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !

– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?

– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…

Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.

– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !

Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.

– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…

Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.

– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?

– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.

– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !

– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !

Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.

– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?

Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.

- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Glace islandaise

(bien, pas exactement islandais mais vous voyez l'idée, tiré d'Islande)

Il est 9 heures du matin, il fait encore nuit, c'est aussi normal car nous sommes très proches du cercle polaire arctique et nous allons au McDonald's de Reykjavík, à peu près le seul qu'on puisse encore trouver en Islande, après qu'un décret ait été pris en Le pays ne propose pas de restaurants vendant de la restauration rapide. Comme c'est le seul qui reste, nous ne voyons aucune raison de ne pas profiter de l'occasion, alors nous allons voir ce qu'ils ont au menu et d'après ce qu'il semble, la plupart des sandwichs sont des variations sur le même thème, des versions diversifiées de le burger-Filet-O-Fish. Nous avons deux plats de Filet-O-Fish, un au saumon, un à la truite, deux grandes portions de frites, car ce sont mes préférés sur tous les menus de McDonald's, de tous les pays, un muffin au chocolat et, surtout, le plus surtout, l'islandais McFlurry. Elle diffère du reste de l'Europe en ce sens qu'elle est beaucoup plus froide, le climat l'aide également à se conserver, sa texture est beaucoup plus homogène, plus glaciale et présente une nuance de bleu intense avec des morceaux de stracciatella également bleus, ce qui semble étrange pour moi. Ils ont utilisé du colorant alimentaire bleu qui contient du E407, ce sont eux qui prétendent qu'ils ne veulent pas d'aliments transformés, qu'ils veulent que tout soit aussi naturel que possible.

Nous dégustons le McFlurry islandais. C'est bon... prenons une autre bouchée,... c'est incroyablement bon... et encore une chose, n'oublions pas le goût... oui, nous l'avons eu, c'est aussi le meilleur McFlurry que nous ayons jamais goûté. dommage que ce soit si loin de chez moi. Cependant, nous pensons que le restaurant McDonald's d'Islande suit un certain thème, à l'exception des frites, tout le menu ressemble à celui d'une taverne située en bord de mer, les serviettes sont également bleues avec des poissons dessinés dessus, les verres sont écrits avec des messages comme "Prêt pour une aventure marine ?", tout est dans les tons de bleu dans la pièce. Fait intéressant, on trouve aussi McDonald's en Islande, c'est très différent de tous les autres que nous avons vus jusqu'à présent.

Parce que nous avons tellement aimé la glace du McDonald's islandais, nous allons goûter d'autres saveurs et boules de glace des gelaterias locales, à savoir Isbúð Vesturbæjar. Et ici, ils ont de nombreux assortiments parmi lesquels nous pouvons choisir. Nous prenons du cacao et des pistaches. Et ce sont les meilleurs. Islande, je tiens à te féliciter, tu es le meilleur glacier que j'ai jamais rencontré. Ce que vous proposez, peut-être trop peu ou plus personne ne le propose. Vous vous êtes spécialisé dans la transformation du froid en quelque chose d'artistique, agréable à regarder, à sentir et à goûter, une synesthésie à tous points de vue.

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.