Iubirea

De pe-un pervaz mai prăfuit 

Înflorise arțarul argintit 

Uimit, deschid a mea fereastră 

Și văd o pasăre măiastră 

Sclipind de aur și de viață 

Îmi zice ea a ei povață:

''Tânăr bătrân uitat de lume 

Caută de vezi un nume 

Ce conține perechea opusă ție 

Căci vii scris să vă întâlniți 

Și poate, chiar să vă iubiți ''

Eu m-am râs zâmbind ironic 

Și am închis fereastra melancolic 

Pasărea s-a supărat 

Dar de-atunci n-a mai plecat

Plictisit de-a ei așteptare 

M-am dus tiptil la culcare 

Așezat pe un sarcofag 

Din plastic sau din lemn de fag 

Pornesc micul calculator 

Care, abil ca un orator 

Începe visul digital 

Sclipind ca un pixel ireal

Uite apare un videoclip 

Și dispare un microcip 

Iar din chat, toți strigă în cor 

''Ce-i iubirea?Nebunie 

Ce-o urmăresc numai o mie 

Noi ,ai somnului înțelepți 

Stăm lipiți ca doi bureți 

Veșnic enervați 

Dar foarte bine informați!''

''Ce gloată amară de ratați ''

Răspunde un gând în sinea mea 

Și mă afundă mai adânc în vis 

Fără să-mi ceară vreun permis!

Trece ziua, trece noaptea 

Apar programe, dispare-o lume 

Un nou serial capătă renume 

Dar eu , tot rămân legat 

De-al meu scaun uzat 

Pe cap încep să mi se țeasă

Mărăcinișuri de păianjen 

Ce se întind în ritmu de tren

Pielea mi se face scrum 

Iar inima nu face nici bum!

A încetat să bată sărăcuța...

A luat-o moartea cu căruța 

S-a dus și mintea mea departe 

În lumea-n care toți au parte 

De un cod și vieți banale 

Și-o varietate de canale

Brusc, mă trezește o lumină 

Ce pare a veni dintr-o mină 

Uimit, privesc încet în jur 

Și m-am crezut nebun,vă jur!

În fața mea comod ședea 

Un uriaș cu solzi de nea 

Ochii roșii precum focul 

Capul lung, cât mi-e norocul 

Clipesc uimit și încerc să uit 

Că seamănă cu-n șarpe 

Apoi,în oglindă când mă uit 

Urlu de în gât mă rupe 

Pielea în loc mi s-a lipit 

Iar mintea-mi a ciripit 

Veselă nevoie mare 

Îmi bate inima mai tare

Iarăși viu,întreb pe șarpe:

''Cine ești, de ce m-ai salvat?

Pe mine, un om dezaxat?''

''N-ai să crezi d-ați sunt aproape 

Rudă mai veche și mai mare

Cum îmi mai zice orișicare

Platon cu viclenie mă numea 

Demiurgul ,cel ce-o copiat pe Ea 

''Deci ești...''

''Zmeură de pești ''

Mă întrerupse Demiurgul 

''Da,eu sunt Arhitectul 

Ce a creat un vis din procesoare 

Unde eu țin sufletele prizoniere

Dar, știi, uneori mă plictisesc 

Să văd cum suflete amețesc 

În lene adâncă și falsitate 

Copleșite-n nedreptate 

Deci uneori mai scot pe cei ca tine 

Căci vouă Cel de Sus v-a scris 

Să porniți pe drum neîntins 

În căutare de iubire amară 

Ghidați de pasărea măiastră 

Acum, eu plec în mări și peste țări 

Iar tu, să nu uiți de-a inimii chemări!

Zicând aceste stranii vorbe

Se învârte de 3 ori în cerc 

Și dispare într-un semicerc

Confuz,mă întreb nedumerit 

''Și ce să fac în acest moment 

 Liber, la mijloc de apartament?''

Atunci speranța mi-a venit 

''Pasărea măiastră, știe ea 

 Unde să merg și cum să dreg 

 Deschid fereastra ,nu-nțeleg

 De ce-i ea neagră ca un neg?

''Ah,m-ai ignorat un an întreg!

Parazitule, crezi tu oare 

Că noi, păsări călătoare 

Nu avem altceva de făcut 

Decât la pervazu-ți de stătut?

''Îmi cer iertare de-asteptare

Dar chiar încep să caut iubire''

''Bine, fie voia ta,

Un pic te voi ajuta 

Du-te mergi în lumea largă 

Tot ce poți, vezi de-ncearcă

Iar ca sfat ți-l dau pe acesta 

Nu tot ce strălucește e aur ''

Zicând acestea,ea se ridică 

Și dispăru în a cerului azur

Oftând, pe-o ușă scundă ies 

Știind că nu prea am de-ales 

În jos mă uit și văd un labirint 

Din scări verzi și balustrade 

Iar mai jos întuneric de ciment 

Unde o lampă chioară arde 

Înfricoșat,pășesc țipând în gând 

Și aud tăcerea de mormânt 

Cobor încet cuprins de frică 

Să mă împiedic de-o pietricică

Ating peretele străvechi 

Și mă lipesc de ziare vechi

Trag un pic ,se dezlipește 

Mai fac un pas orbește 

Și simt cum picură pe păr 

Tencuiala luată în răspăr 

Îngrozit,mă pun pe fugă 

Întind mâinile a rugă 

Și cad,pierzându-mă-n abis

Neguri grele mă-nfășoară 

Izbindu-mă în treapta ușoară

Apoi cad lin parcă-s ucis

Ieșind ușor din lunga scară

Ajung în fața chiorului bec 

''Mda, sunt ca un berbec ''

Zisei ,după ce mă văd

Vânăt la ochi ,julit la nas 

''Nu trebuia să fi pornit hoinar 

 Umblând pe scări făr' felinar ''

Clipesc un pic și o minune!

Îmi strălucește din genune 

Ieșirea din bloc, vopsită baroc 

În trei culori de omenie 

Galben, albastru-rozalie

De-afară soarele pătrunde cu foc

Încurajat, urmez raza-i de toamnă 

Strada, legendar stradă !

Mă primește ca pe-o ladă

Colo sus în mult noroi 

Se ascunde aprig un moroi 

Drept în față un râu de oameni

Ocolește lungi băltoci 

Pitindu-se prin trotuare 

Sau într-o floare de cicoare

Cocoțați pe doi uluci 

Tot se ceartă 4 cuci

În mijloc, precum o regină 

Tronează o falnică uzină 

Ruginită,sânge-i curge 

Din perete și din sobe 

Iar de afară vântul muge

Muge turbat de boli amare 

Lovind eratic în pereți 

Rupând ramuri de puieți 

Jos,pierdut se uită 

Adolescenți turbați,uitați 

Ce strâng cu scrâșnet de oțel 

Țevi lungi, fragede din fier 

Toți se adună în angoasă 

Urlând cu glas acuzator 

Blestemând pe lume și pe viață

Închinând un templu fără față -

Damei cu coasa 

Iar din cer pe ei veghează 

Soarele palid, precum omul

Răpus de vălul neființei

Urmărind pe toți precaut 

În râul uman un loc îmi caut 

Și mă amestec la un loc 

Cu toți cei fără noroc 

Cu birjari și mici țărani 

Funcționari și năzdrăvani

Când fac stânga împrejur 

Văd că am numai în jur 

Un alt, lung labirint!

Oriunde mă întorc 

Apar rânduri de bloc 

Umbrind cu bolta lor uriașă 

Cerul acoperit de-o planșă 

După perdele încet se-ascund 

Figuri gălbui de grei scheleți

Lângă ele atârnă în gol 

Zeci de balcoane în vârfuri rupte

Încovoiate precum fețele triste 

Brăzdate în lemn de lacrimile ploii 

Urmăresc încet a străzii agonie 

De la parter la părăsita farmacie 

Toate își întind plăcuța de metal 

Asemeni unor mâini ridate 

Ce nu pot fi-n pământ redate

Drumul lung numai băltoci 

Se scurge în valuri sure

Ce-și cântă doine mute

În ritmul metalic al mașinii 

Pierdu-te în necuprinsul cărămizii 

Unui bloc mai post industrial 

Pășesc în apă, afundat ca în troiene 

Pierdut în mulțime grea de plumb 

Mă întreb, cum e cu putință 

Să nu pot urla a neputință?!

Într-un oraș din ținte și morminte 

Unde-i iubirea ce-o tot caut?

Un alt parter lipsit de fler …

Urmat de-o neagră farmacie

Și o albă bancă lucie…

Plictisit, mă opresc în loc 

Și încerc, mai mult în joc 

Doar în față să mă holbez

Iar în față se ridică 

O mare casă luminoasă 

În curcubeu vopsită 

Părea un rai ce viu străluce

Cu a sale becuri zece 

Unite într-un singur nume -

Clubul violetelor alune 

Curios ,mă-ndrept încet 

Spre Clubul celor fără regret 

Deschid o ușă, trec de hol 

Și nimeresc extazul gol 

Asurzit de boxele de plastic 

Orbit de un clarobscur fantastic 

Încerc să ies înapoi afară 

Dar zeci de mâini și corpuri amestecate 

Pe mine cu ele mă luară 

Ca înecat tot dau să ies la suprafață 

Însă vârtejul mă ia tot mai adânc 

Rupând cu muzica-i mai ascuțită 

Minți și timpane 

Nimeni nu-mi știe, nici de nume 

Nici de prenume 

Și totuși fiecare salută 

Lipindu-se precum o lipitoare 

Sau o altă târâtoare 

Băieți cu părul uns în lac

Și fețele zâmbind un posac 

Zboară rapid ca niște drone 

În același ritm de clone 

După fete mai cochete 

Toate-n blugi de marcă scumpă 

Ținând în mâini o mică cupă 

Toate cu părul negru strâns în coadă

Pomadă fadă în pudră groasă 

De păreau Fantome toate 

Din noianul de arlechini 

Prinși de fantome fără forme 

Se ridică Ea, nemaivăzuta!

Cu gene negre de cristal 

Ochii adânci din noaptea marelui abis

Obraji din flăcări otrăvitoare 

Și părul în șuvițe de cobră 

Ce conturează drăgălaș 

Un căpșor de îngeraș 

Trupul suplu de catifea 

Se îndură ca o lalea 

Țintintindu-mi pașii cu un sărut 

Îmi strigă ea triumfătoare 

Să știi că sunt o vrăjitoare !

Acum vei fi al meu pe veci 

Vei fi un sclav de-al meu nebun 

Căci numai eu știu să te îmbun

Moleșit ,schițez o fugă 

Dar ea Iarăși mă sărută 

Mă las topit de caldu-i senzual 

Și înghit cu nețărmuită plăcere 

Și muzică,și club, și slaba mea durere

Ah, tu demon-îngeraș

Crescut în centru de oraș 

Mai dă-mi să gust din vorba ta 

Și să-ți acopăr fața ta 

Într-o prelungă sărutare 

Sânii tăi mă prind într-o îmbrățișare 

Din care nici tu nu ai scăpare 

Nu pot gândi, nu pot simți 

Tot ce eu știu e numai tu

Și parfumul tău violaceu 

De liliacul și scorțișoare 

Dar tu, tu râzi a nepăsare!

Și înjuri cumplit a mea visare 

Uneori,mă lași să fiu lucid o clipă 

Și-atunci mă întreb, mă întreb, mă întreb 

Nu ești cumva o belladona

Ce omoară după ce înghit

Al tău divin, miros 

Nu știu de când eu stau pe-aicea 

Înlănțuit de pasiune

Dar neajuns nici prizonier

Acum ,eu înțeleg, dar prea târziu!

Tu ești vampir ce suge viața 

Lăsând în urmă un om păpușă 

Cu mintea ascunsă în mica-ți nișă 

Am devenit un căpcăun,

Un monstru ce-ascultă numai de tine 

Cu părul albit,și ochi tulburi 

Stau nemișcat ca o statuie 

Până îmi clipești, zâmbind a șotie

Într-o noapte, în Club apare

Un om bătrân, cu-o cruce mare 

Barba căruntă și ochi senini 

Ce nu mai au la ce râvni

Ascuns într-o lungă sutană

S-apropie de mine și de Ea 

''Frumos mai ești călugărașe

N-ai vrea să-ți dau și ție dragă

Un mic pupic, că nu-i nimic

Să guști din darurile cărnii 

Călugăr,drept se ridică 

Și lovi în chipul Ei odată 

Tunând ca un munte la cutremur:

Adevăr a zis cel ce a scris 

''Creșteți de vă înmulțiți

Și pe toate să le stăpâniți 

Ai crescut asemeni unui păianjen 

Dar vei cădea cu atât mai crâncen 

Strivită-n propria ta plasă ''

Atunci, pământul se cutremură 

Lumina întreagă se întunecă 

Și-o ceață de negreață 

O luă, fierbând într-o spirală 

Ce curse în a amurgului năvală 

Rămas în fața lui,el îmi zâmbește 

''Pe lume sunt un simplu pion 

Slab, ca o cetate făr ' bastion 

Tot ce am de la Dumnezeu primesc

De asta,pe El veșnic îl mulțumesc 

Văd că ți-am fost trimis în cale 

Să te îndrum spre vechea-ți căutare 

Neîncrezător privești

Deci uite a mea alinare 

Știu că vei găsi iubire 

Căci de ea nu ai scăpare ''

''Mulțumesc, dar nu cred c-am putere 

Să trec Iarăși prin durere 

Lasă-mă aici să mor

Sau du-mă în câmpul de mohor 

A trăi e a fugi

După dorințe tot mai mari 

Ce ne orbesc de-un vid lacustru

Ce noi îl numim sufletul nostru ''

''Călător rupt în zbor

 Ești bolnav ,dar boala-ți face bine

Căci te vei scula mai sus, mai tare 

Tot ce-ți cer e vii cu mine 

Și nu uita să crezi în tine 

Știu,e greu să începi a merge drept

După ce ai călcat o viață strâmb 

Dar, mai încearcă, crede Iarăși 

Căci de-acum, nimic nu ai 

De a pierde sau de a câștiga ''

Înviorat ,l-apuc de braț

Și îi zic,aproape sufocat :

''Într-adevăr, sunt liber să sufăr 

Ca să pot scăpa și eu trăind

De repetabila povară 

A golurilori ce mă cuprind ''

Astfel purcesem afară

Unde altădată arară 

Înalți plugari și frumoase domnițe 

Și acum în loc le cresc mici romanițe 

Mă duc unde au ieșit primele oase 

Și au cântat cele trei coase 

A morții, a sorții și a suferinței

Mă duc la falnicii brazi 

Ce-au ospătat nomazi 

Mă duc în adâncile izvoare

Ce n-au cunoscut hotare 

Să beau din nou din roua vieții 

Ce curge la apusul dimineții 

Ajutat de micul stareț

Ajung la mijloc de-un lac mai des 

Unde toate păsările ies 

Mă cufund în apa rece 

Și tristețea îndată-mi trece 

Bat de cinci ori pasul pe loc 

Și simt că am chef să mă joc 

Mă îngrop în iarbă verde

Unde nimeni nu mă vede 

Și privesc pe îndelete 

Cerul de un închis albastru 

Ce se tot întinde aspru 

Stele încinse câte o mie 

Rupte de pe o osie 

Iar în centru e regina 

Cu fața ovală ,e însuși luna 

Regina trimisă a sferelor cerești 

Să farmece pe toate cele pământești 

Treptat, se pierd în infinit 

Și lacul, și pădurea cea de negăsit 

Și luna cu a sale stele 

Și omul cu zece bretele 

Rămâne numai o tăcere 

Dincolo de orice durere 

Rămâne numai eternitatea

Ce ne-a adus libertatea 

Rămâne numai gândul nespus

Ce-n viață pe noi ne-a adus 

De-acolo mă-ntorc mai lin 

În lumea omului divin 

Și apare un Apostol călare 

Și-mi zice cu dragă nepăsare 

Sunt Petru om de drumul mare 

Să nu-ți fie cu supărare 

Dar te întorc în lumea mare 

Atunci, am înțeles

De ce eu totuși am purces

M-am întors în trup degrabă 

Și m-am întors în oraș cu grabă 

La o masă de cafenea 

O văd pe EA--Sofia

Îi zâmbesc cucernic, drăgăstos:

''Aici ai fost, iubirea mea…

Notă explicativă:În greacă Sofia înseamnă înțelepciune

Am căzut .

Psihicul mi-e la pământ

Fără tine Sunt un tâmp

Și cât as vrea sa te urăsc

Sa te urăsc ca sa nu te mai iubesc

Sa te urăsc ca sa pot sa supraviețuiesc

Sa te urăsc ca sa nu mor cât trăiesc

După atâta amar de vreme

Sa iubesc alta persoana mi-e lene

Farmecul s-a dus

Și lumea mi-ai sedus

O întrebare am: apoi te voi lasă

Unde ti-e inima când ma vezi așa?

Știi ft bine cum eram eu înaintea ta

Știi ca lumea mea se învârtea in ambianta

Dc m-ai lăsat sa te iubesc

Știind ca nu ești in stare sa ma păstrezi?

Dc continui sa te întorci

Și asupra mea sa te repezi?

Cu ce ți-am greșit sa ma faci sa fiu așa

Când eu am vrut doar să-ți dau iubirea mea ?

Poate ca unii oameni is făcuți sa sufere și sa îndure totul ca a altii sa trăiască in pace

Pacea mea era in brațele tale

Da m-ai alungat fără pic de alinare

M-ai lăsat sa zac plângând Intr-o margine de drum

Și dacă te duci acum, tot acolo sunt:

In lacrimi înecată , cu inima-Ngropata

Cu capul la pământ

Căutând alinare in brațele unui trecător

Dar fără nădejde într-un viitor

Nu ma lua in seama: doar încerc să-mi îngrop amarul

Am vrut sa fim noi

Sa fim noi Versus restu

Și Sa dam peste cap universul

Dar degeaba Ca singura nu am puterea unor doi

Am căzut

Da . Am căzut

Și nu in cap sau mai știu eu unde

Doar psihicul meu e la pământ

Dincolo de trupul meu plecat spre jurământ

Voi încerca sa par tare

Chiar dacă fără tine nu mai am răsuflare

Voi încerca sa par la fel ca in trecut

Chiar dacă știu ca fără tine nu mai pot sa am un nou început

Is versuri scrise plângând

N-o sa le citești oricum

Încercând sa par cine nu sunt

O sa îngrop ce și cum am ajuns

M-ai lăsat știind in ce stare sunt

Și te-ai culcat dormind profund

Ai distrus tot și m-ai lăsat sa ma încrunt

Indiferent fata de ale mele rugi

Tu mergi inainte fara sa parcurgi

Tot ce m-ai lăsat pe mine sa înfrunt

Iată, pomii de pe cale ,

Acum au îmbătrânit,

Și tot ceea ce e-n vale,

E tăcut și liniștit.

Toată iarba dinspre vale,

Se aplecă obosită,

Toată floarea, în petale,

Se -nvelește amorțită.

Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,

Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,

Oamenii au stat pe câmpuri,

Alții au stat pe ogoare,

Acuma o iau pe drumuri,

Le-a fost ziua bună,tare .

          - Rada Maria 6D -

Cel care s-a stins,

Va străluci mai tare

Ca cometele, și cu plâns,

Își vor aminti plecarea.

Cât de tare lumina,

Pe acest pământ,

Acum vocea sa curată 

Nu se-aude din mormânt.

Mii de stele minunați;

Noapte, voi ieși în grădină,

Și cu ochi înlăcrimați,

Mă voi uita la tine.

Ochii căprui fura inima oricui,

Dar e ciudat, căci ai mei

Doar la tine ma atrag.

Ochii tai limpezi ca mare,

Mereu ma infunda,

Ca un ocean de vise,

Ce ma scufunda.

Realitatea e dura,

Dar visele ma innebunesc,

Ele ma fac sa gândesc profund,

Fără sa mi imaginez ce sunt.

E dur sa te visez mereu,

Căci mereu totul e în mintea mea,

Și când ma trezesc,

Ma ascund în realitatea mea.

Ma prefac sa sunt ok,

Dar mintea mea,

Doar la tine se gândește.

O mie de filme,

O mie de vise ce dor,

Iar mintea mea striga ajutor.

Toți îmi spun sa ma liniștesc,

Sa nu ma mai gândesc la tine,

Dar e foarte greu,

Căci mereu ești în capul meu.

Îmi fac rau pe zi ce trece,

Dar nimeni nu știe

Cât de greu îmi e

Sa nu ma mai gândesc la tine...

Ce cauti aici oare

Tu care dai tarcoale

Ai ajuns aici din greseala 

Sau ai fost nevoit sa iesi 

Din a ta viata

Relaxeaza te,putin mai mult

In aceasta casa de zahar

Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut

Nu esti singurul sa stii

Doar unul din milioane de adulti,copii

Insa nu sta prea mult,

Logic ar fi sa stai pana consumi destul

Peretii pot avea ce gust vrei tu

Iar aerul sa miroasa a parfum

Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa

Dar nu uita

Ca aici nimeni nu e real

Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca

Va ajunge sa te inchida pe viata

Iar tu vei muri de diabet

Ca altceva nu aveai de facut 

Decat sa mananci din aceasta

Casa de zahar 

Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara

M-ai întrebat cum de-mi amintesc toate astea, cât de vii sunt amintirile acestea în memoria mea... nu știu să-ți zic, dar uite, stau câteodată și mă cufund în fotoliul acesta moale, închid ochii și... 

...-mi amintesc culori, sunete, mirosuri și crâmpeie de lumină și umbre, de parcă au fost ieri: îmi amintesc curat, de verile pe care le petreceam în vacanța mare la bunici, îmi amintesc de casa lor mică străjuită de salcâmi, de fântâna cu ciutură din fundul grădinii, ograda, orătăniile din curte, câinele legat cu lanț de cușca lui, porcul din poiată, curcanii care bufneau indignați la rațele leșești, moțatele rațe care măcăneau toată ziua și lipăiau tipa-tipa, când la teica cu mâncare, când la teica cu apă... 

...Îmi amintesc de bunicul cum le dădea urluială la orătănii... ce-i urluiala? erau buruieni verzi, grase, pe care bunicul le toca mărunt și-apoi le amesteca cu porumb grunjos sfărmat (și-acum îmi răsună în urechi toaca aceea sacadată pe fondul măcăielilor nerăbdătoare)... îmi amintesc de câinele cum lătra dând bucuros din coadă atunci când îi dădeam oase numai bune de ros și-mi amintesc de serile cu cer limpede, scăpătat de stele, de amurgul acela ivoriu de la țară, de sunetele acelea... de cosașii care-și cântau delirul în iarba înaltă, de câte-un cufundac care spărgea când și când această neliniște, acest freamăt, această așteptare a toată suflarea care se pregătea de culcare...

...Mi-l amintesc pe bunicul cum aprindea, la lăsarea întunericului, un bec de sub strașina casei, după care se așeza obosit de peste zi pe băncuța de sub păr, - mamă! ce bune erau perele acelea parfumate, zemoase și dulci... de-aveam fața și mâinile lipicioase de la ele și bineînțeles tricoul pătat de zeama lor -, mi-l amintesc pe bunicul cum sorbea încet la un pahar de vin ca mai apoi, cu glasul lui domol și moale, începea să-și povestească amintirile pe care eu mi le amintesc acuma: despre cum a trecut și îndurat războiul dimpreună cu tovarășii lui, despre faptele lor de arme, despre înfrângeri și cuceriri, despre durere și lacrimi și despre disperare... despre foametea din '46 când mureau animalele pe capete, despre seceta cumplită din acea vară... despre mâlul pe care-l scotea din fântână în loc de apă... povestea cu gravitate toate acestea trăite de el și de alții, pe care atunci îi pomenea, unii dintre ei nemaifiind în viață...

Îl priveam cu ochii mirați și-mi amintesc și acum de umbra lui, de lumina care-i izvora de undeva din spate, lumină care-l înălța în ochii mei ca pe un sfânt din icoane... Și-mi amintesc de niște fluturi mari care dansau haotic în jurul becului, fâlfâind cu aripile lor parcă aplaudând poveștile bunicului, în timp ce eu aproape îmi țineam răsuflarea, imaginându-mi cu ochii minții, pe toate câte mi le povestea bunicul...

-Hait!, la culcare de-amu', câ ț-o hi somn!
-Nuuu! Mai stăm oleacă de vorbă, bunicule! Nu mi-i somn! Nici nu-i trecut de ora zece!!!

Vântul susura gingaș agitând ușor frunzele salcâmilor, greierii țârâiau plăcut în grădină, în timp ce mirosul de caprifoi ne învăluia amurgul cu totul, iată, orătăniile s-au culcat în poiată și din toată suflarea, numai eu și bunicii mai stăteam treji la o bucată de vorbă, povestind de vremuri de mult apuse, de altădată, acel "altădată" atăt de îndepărtat, zugrăvit atât de cinematic în vorba domoală a bunicului meu... 

S-a lăsat liniște. Luna e înaltă, rotundă și mare... becul s-a stins, fluturii nu mai zboară, s-au dus și ei la culcare. Noapte bună, bunicule, acolo, sus, oriunde ai fi...

De ce scrii poezie, dragă Cezar!?

( un mic fragment, dintr-o discuție cu al meu bun amic, C,  la o cafea amăruie)

Dându-ne întâlnire, la o cafea, să depănăm amintiri și desigur să ne contrazicem, de ce politichie se mai face pe malul Dâmboviței, de-ai noștri aleși și, desigur și, pe marginea șanțului de precupețe și-n crâșme de ,,autocunoscători", mai ales când mintea
le e ,,aburindă" iar, crașmarul bucuros și avid să-și rotungească câștigul cu încă trei arginți, ,,botezând" vinul ( practică veche dar de actualitate )...că de, tăria multă poate dăuna grav sănătății, iar...de, puțină apă, duce la prelungirea discuțiilor
,,bahice" și la aprinderea spiritelor, dar niciodată, la incendii....am purces și noi sorbind din cafeaua amăruie, la o discuție literară, ca buni cunoscători ai genurilor... că de, aici toată lumea se pricepe la dat sfaturi și la a critica și mai puțin de a ,,trudi" cu penița și mintea, pentru încântarea cititorului.

...............................

Deodată, bunul meu hâtru prieten, mă dojenește și mă intreabă: dragă  Cezar, de ce scrii poezie, în aste timpuri, când lumea, a uitat de mult acest gen literar,  care în paranteză îți spun că mi-e unul îmi place... dar de, eu am o vârstă și iubesc ce scrii... moment când își ridică privirea și admirativ îmi zâmbește în semn de prețuire...și continuă...de ce nu scrii proză, că știu că ai începute mai multe
,,ciorne- manuscrise" , în care subiectele abordate sunt destul de interesante și ar putea capta cititorul.

După o mică reflecție..că de, am o vârstă și experiența vieții, ii mărturisesc...

Dragă amice: citesc proză și cărțile tale pe care le scrii cu mare har și talent și sunt bucuros, încântat că pui pe
,,masa" cititorului
asemenea gen literar și, te bucuri de multă apreciere, dar eu, niciodată, nu voi renunța la vers, rimă și, a reflecta cât mă pricep, prin poezie, la realitatea vieții ce ne înconjoară, la amintirile copilăriei cu năzdrăveniile ei, la clipele trăite în adolescență, la iubirile nevinovate sau poate vinovate, la satul nostru natal ( noi fiind consăteni ), la părinții noștri care nu mai sunt, dar ne-au lăsat pe noi să le ducem numele și să fim mândri de ei, la școli, dascăli, învățătură, examene, reușite, eșecuri, la realizări, nerealizări, năzuințe în activitate profesionala, la familie, prieteni, dușmani, adevăr, minciună,  la, la....la... multe ar fi de spus... că de, ani am adunat în spate și tinerețea este acum, doar amintire, iar bătrânețea...reflecție
și boli adunate.

...................

Așa că, dragă prietene, îți zic că poezia pentru mine este viață, pasiune, izvor nesecat cu apă vie, este reflectarea trăirilor
în timp, ale unui călător pe acest pământ, care știe de unde vine, dar nu cunoaște destinația și nici când va coborî, urca, spre o nouă călătorie, destinație.

Poezia îmi este povestea vieții, pe care am încercat și sper că am reușit prin versul meu să transmit cititorului, o mică parte din frumusețea dar și urâciunea ei.

Prin poezie mi-am
,,cântat" ( toate poeziile mele sunt puse pe melodii ),
,,Realitatea vieții". Am scris ce am simțit și, am simțit să scriu, cu iubire  și dăruire.

..........................

La auzul celor spuse, prietenul meu drag, C, a încuviințat din cap, în semn de prețuire, ne-am înghițit stropul rece de cafea, rămas pe fundul ceștii, ne-am îmbrățișat amical și pornit fiecare pe cărări cunoscute, adică, spre casă, la familia  noastră, unde  suntem așteptați de scumpele soții, cu masa întinsă și plină cu alese bucate...moldovenești. de le mănânci cu ochii, și-ți lasă gura apă...că de, n-am băut vin ,,botezat", dar papilele olfactive si gustative simt mirosul și gustul și, ne ,,udă" gura.. de, apă peste tot.
.

Pe drum, mucalit, am reflectat...dacă poate prietenul meu are dreptate și ar trebui să mă adun și să-mi finalizez ,,romanele" care stau pe undeva în așteptare. Dacă, dacă, dacă...parcă!! Timpul va rezolva dilema mea.

Timpul m-a ajuns, că de, am o vârstă  dar, nu-mi ajunge!

Doamne dă-mi sănătate, iar tu, Timpule mai lasă-mi... timp!

Vă îmbrățișez cu toată dragostea!

Cezar, Piatra Neamț!

 O cameră mică, veche, cu ferestre înghețate și geamuri acoperite de brumă. Afară ninge torențial, iar vântul urlă printre crengile copacilor. În interior, o masă de lemn scârțâie sub greutatea unui vin roșu. O lumânare pâlpâie pe marginea mesei, aruncând umbre dansante pe pereți. Liriel și Caelum stau la masă, înfofoliți în pături groase.

Liriel (aprinde cu grijă lumânarea, flacăra tremurându-i în față, ochii reflectând):

-Uite, aprindem o lumânare… să nu fie totul doar frig și întuneric.

Caelum: (zâmbind, își ridică paharul spre lumina de la lumânare):

-Da, e bun… noroc Lariel!

Liriel (privește prin geamul acoperit de brumă, unde fulgii se izbeau și se întorceau în vânt, iar lumina lumânării se reflectă în ochii lui):

– Da, e… e ca un foc mic într-o noapte mare. Uneori, chiar și când totul pare alb și rece, un gest mic… o lumină… poate să încălzească mai mult decât crezi.

Caelum (oftează, privindu-i flacăra tremurândă):

– Așa e… și vinul ăsta parcă nu e doar vin. E timp oprit, povești nerostite, amintiri care se încălzesc sub palme.

Liriel (ridică ușor paharul, lăsând lumina să-i joace pe chip):

– Afară vântul urlă și zăpada mușcă la geamuri, dar aici… aici e un colț de iarnă care nu doare. Poate că asta e tot ce ne trebuie: o lumină mică care să nu lase întunericul să ne înghețe sufletul.

Caelum (ciocnind ușor paharul de-al lui, zâmbind cu o tristețe blândă):

– Noroc… la lumina asta și la nopțile care ne amintesc că, chiar și când totul e rece, ceva cald rămâne mereu cu noi.

Liriel (se apleacă spre lumânare, urmărind cum flacăra dansează și se stinge aproape, apoi revine):

– Să fim atenți la luminile mici… ele țin afară frigul, dar mai ales umbrele din noi.

Caelum (aproape șoptind):

– Da… și să nu uităm să le aprindem ori de câte ori avem nevoie.

      De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
   Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
   Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
   De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul  se prăbuşi.
   Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Forsögulegur fiskur

Hópur ástralskra vísindamanna og geimkönnuða hefur vogað sér að taka þátt í verkefni sem þeir hafa aldrei heyrt um áður, nefnilega að fara í ferð með nýju Kepler 170 eldflauginni. Eldflaugin er í raun frumgerð, enn í þróunarprófunum, en voru lofaði að þeir yrðu verðlaunaðir fyrir hugrekki sitt ef þeir kæmu aftur heilu og höldnu til jarðar.

Þeir tóku áhættuna sem þeir verða fyrir, gerðu sér grein fyrir að þeir gætu ekki litið dagsins ljós aftur, tóku áskoruninni, tóku allt sem þeir þurftu, fengu tvenns konar búnað (einn fyrir þegar þeir eru í eldflauginni og annan fyrir þegar það mun tungl og þeir verða að fara upp á yfirborð Júpíters tungls Evrópu). Verkefni þeirra miðar að því að kanna og greina himintunglann Europa, sem fleiri kenningar hafa heyrst um, en ekkert áþreifanlegt í meginatriðum. Leyndardómurinn er þeim mun meiri að það hafi verið gefið þetta nafn "Evrópa", mjög almennt nafn, vegna þess að það er meginland Evrópu og myndun Europa FM, en ég sé eitthvað kunnuglegt í þessu nafni, bendir það ekki einhvern veginn til hugmyndina um að það gæti lofað tilvist lífsforma, hvort sem það jafnvel örverur?Og ef satt er, þá: Hvernig myndi dagur á Evrópu líta út?, Hversu margar klukkustundir hefur sólarhring þar?, Hver væri meðalhiti? , Er himinninn einhver sérstakur litur þarna, eins og hvernig sjáum við á jörðinni?, Eru árstíðir á þeim eða er það eilífur vetur?, Í ljósi þess að það er vatnsrík pláneta, er flogi og flæði?

Hugrakkir vísindamenn okkar munu gefa okkur svar við öllum spurningum. Stjórnturninn sér til þess að allar nauðsynlegar athuganir séu gerðar til að fara í loftið og vélarnar fara í gang, skrúfurnar snúast hraðar og hraðar, þær eru slökktar. Þeir fara í gegnum öll lög lofthjúps plánetunnar jarðar, þeir hristast eins og þeir geta, þeir geta ekki einu sinni haft augun opin lengur og þeir hafa yfirgefið lofthjúpinn. Nú er eldflaugin enn á leið í átt að Evrópu, en á hægari hraða, eins og hún sé á floti, sem er það sem hún gerir í raun og veru.

Til að draga ferðalag þeirra segi ég að eftir mánuð komu þeir til Evrópu, mánuð þar sem þeir lifðu aðeins á niðursoðnum túnfiski, hylkjum sem koma í stað daglegra máltíða, þeir eru þurrkaðir og beinþéttni þeirra hefur minnkað. Þeir hafa ekki farið í bað í mánuð, en árangur krefst fórna.

Þeir komu, þeir komust út úr eldflauginni, þeir voru að ganga á yfirborði frosnu hafsins í Evrópu. Hættan á að renna og togna á ökkla er ekki eins og á skautavellinum, því þyngdaraflið er ekki eins og á jörðinni, ég snerti yfirborðið með fótunum öðru hvoru, ekki alltaf, þetta er meira stökkganga. Með leysi sem bráðnar, sýður, gerir hvers kyns efni fljótandi, kýldu þeir gat á yfirborð Evrópu til að draga sýni, vísbendingar um líf, hvað sem er. Rafmagnsstöng er síðan sett í það gat. Þegar það finnur skepnur mun það setja net þar sem það mun veiða þær. Það er ekki einu sinni stundarfjórðungur liðinn á jörðinni að þeir hafi þegar náð einhverju. Hver er tilgangurinn með því að vera fastur ef hann kemst ekki upp úr holunni vegna þess að hún er of lítil? Landkönnuðir stækka gatið með leysinum. Þeir drógu út stórt dýr á stærð við strandhvalirnar sem eru í fréttum. Ég set hann í hitakassa af hans stærð og fer með hann í eldflaugina.

Hann virðist frekar dofinn, þegar hann er að deyja úr því að vera tekinn úr sínu náttúrulega umhverfi.

Einn vísindamannanna tekur atlas um líffærafræði sjávardýra á Evrópu. Sjáðu þennan fisk, hann lítur út eins og jarðarbrauð ásamt steinbít. Munnurinn er nokkuð áhugaverður, nefið ferhyrnt og með yfirvaraskegg.

Í fyrstu héldu þeir að um sjaldgæfa tegund væri að ræða úr ríkinu Felinae Purcicae natāre, en eftir að þeir stungu hann fyrir blóð var niðurstaða DNA prófsins vægast sagt átakanleg.

Rannsakendur héldu frystum kattardýri í haldi, nánar tiltekið ferskvatninu Nebelung. Hann var einn af fáum Nebelungum neðansjávar (alveg gamlir að því er virðist) sem raunverulega búa í kyrrlátu vatni tunglsins Evrópu. Það var grátt eins og Nebelung kettirnir á jörðinni. Það hefur lögun eins og fiskur, en samkvæmt atlasinu væri það kattardýr. Þannig að það getur ekki verið annað en selur ef hann hefur bæði kött- og fiskeiginleika.

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse