Despre inimă și suflet

Uite, în ultima vreme, simt tot mai des cum protestează mușchiul ăsta pe care mulți îl numesc "inimă", chiar sărind cu câte-o bătaie, unii numind-o chiar "strângere de inimă"... căci multe rabdă într-o viață de om, și bune, dar mai ales și rele...

Că așa-i omul: mai degrabă ne-aducem aminte de-amarul, decât de dulceața trăirii, fiindcă ce-i drept, dacă este mai mult amar, cum altfel? Că nimeni nu e nebun să ofteze la bucurie și să se bucure la tristețe. Doar inima, nebună cum e ea, nu știe: își sare bătaia și la bucurie și la tristețe, "durerea" ei este aceeași... capul îi spune ce și cum... să bată mai repede, sau mai încet...

Că nimeni, n-a reușit să spuie unde sălășluiește sufletul omului: în inimă sau minte. Eu zic că mai degrabă în inimă, că acolo săgeată fiorul... dar parcă și în minte, că și acolo poate să înghețe... 

Azi, e greu... Tot mai grea ieșirea din iarnă, timpul se scurge greu, uleios, târându-mă după el, furându-mi vioiciunea tinereții și lăsându-mi în loc amărăciunea senectuții... troc pe care în tinerețe, nepăsător, nu-l înțelegeam, dar pe care, azi, îl scrutez în ridurile pe care nu le mai citesc dimineața în oglindă...

Iară inima, ce zice și ea? Ce să zică, plânge în asistola ei și-i zice minții să uite de tinerețe și să accepte grizonatul fir al vieții. Că doară așa i-e dat omului: să-i pese doar când îl doare... să ignore adevărul și realitatea, să le vadă cu ochii tulburi, după un timp, care nici el nu mai este...

Că după atâta amar adunat, cum poate mușchiul ăsta să nu se strângă în durere, doar-doar, mintea să-i deie ordine trupului să se mai hodinească oleacă din alergătura lui cea de toate zilele... Că nu poate omul să-și dorească mai mult timp cu sănătate, belșug și tinerețe, decât lucrurile cu ce se-nconjoară, hainele cu care se-mbracă, sau mâncarea pe care o mănâncă...

Uite, inima asta îți spune curat: că de multe ori, pierdută i-a fost cumpătarea și acum plătește... Minții ce-i pasă, a primit ce-a cerut. Numai inima, săraca, are de tras... Că parcă tot în inimă s-acunde la necaz sufletul greu al omului...


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online Despre inimă și suflet

Data postării: 29 iulie

Timp de citire: ~4 min.

Vizualizări: 37

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

În grădina inimii

Am învățat, în timp, uneori cu amară greutate, altă dată cu bucurie și surprindere, că orice acțiune are și o reacție, că orice vine și pleacă, că după vreme rea, într-un final, va răsări și soarele, într-un etern cosmic dans dintre pământ și stele...

Toți, fără îndoială, am trecut prin momente dificile, ca mai apoi viața să-și reia cursul firesc, curgând liniștit chiar și prin noile riduri apărute, ostoind dureri și închizând răni. Căci așa i-a dat Dumnezeu Omului: să poată căra atâta cât poate duce...

Așa că stau uneori și mă-ntreb cum poți descrie, cât mai aproape de adevăr, sentimente trăite cândva, culori văzute odată strălucind sau stingându-se în palmele făcute căuș în care dansează lumina, mirosuri noi sau cunoscute deja care să-ți umple plămânii, sunete care să-ți bucure sufletul, gânduri, emoții care ți-au prididit mintea și încălzit sau răcorit inima?...

Era o toamnă timpurie, plină, cu puțin înainte de începerea școlii, iar eu încă mai alergam cu picioarele goale prin trifoiul verde și înalt de la țară, ce-mi mustea sub tălpi de roua dimineții:

-Bunică! Bunică! Așteaptă-mă, că vin și eu cu matale!

Dar bunica nu mă auzea, ci urma drept cărarea, mergând agale, adusă de spate de anii și greutățile vieții, șchiopătând ușor într-o parte, cu basmaua trasă pe frunte și mâinile bătătorite de muncă împreunate la spate. Am ajuns-o din urmă și am apucat-o încetișor de braț:

-Bunică, da' n-ai auzit când te-am strigat?

-N-am auzît maică, că mi-s surdâ di-o urechi!, îmi zice ea umbrindu-și ochii mijiți de soare cu palma adusă la frunte. Apoi am apucat amândoi poteca către căsuța ei din mijlocul dealului, urcând treptele cărării îndreptate cu sapa. 

Scăldată în soare și îmbrățișată din toate părțile de brazii maiestuoși care stau gata-gata să se prăvale asupră-i, se ivește casa bunicii. Mică, comodă, cu doar două camere și un antreu, căsuța bunicii era acoperită cu șindrilă veche, iar de la ferestrele strâmte râdeau hâd către noi, mușcate vesele... În față, o grădinuță nu prea largă, străjuită de un gard cu pari inegali, se deschidea generos soarelui, etalându-și frumusețea de flori care dansau în soare: crăișori, gălbenele, dalii, și gura-leului, păreau să ne-aștepte cu nerăbdare mută...

Însă bunica nu le bagă în seamă. Ea le uda doar seara la amurg, abia după ce "tăte șele" vor fi fost făcute și desfăcute: vacile mulse, laptele strecurat, orătăniile îndestulate în poiata lor, purceaua răsturnată pe-o parte de godacii de lapte, merindele de cu sară pregătite...

Mămăliguță cu brânză iuțită de la putinei, o cană cu lapte proaspăt muls, cu o coajă groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lumea asta? 

Soarele a asfințit nu de mult, mâne-i sărbătoare, și bunica pune la dospit sub ștergare de in, odată cu pânea, vreo doi cozonaci burdihănoși. Afară, în cuptiorul din grădinuță, un foc vesel de lemne și găteje pregătește patul de jar pentru pânea și cei doi cozonaci: unul împletit cu miez de nucă și stafide, celălalt, cu rahat de trandafiri și mentă verde...

Noi, nepoții, ne zgihuiam pe lângă cozonaci, ciupind din trupul aluatului care dădea pe dinafară din forme și-l mâncam așa crud de dulce cum era:

-Bre, o sâ vâ doari burțili!, ne ceartă domol bunica, da' noi le știam pe-ale noastre.

Evident că din zgihuială am dat în boleșniță, da' tot bunica, săraca, ne scotea din boale cu zamă de curechi, că pe lângă faptul că dădea gust la mâncarea gătită pentru pomenile și nunțile din sat, se pricepea grozav să scoată nădușeala din noi cu tot felul de leacuri băbești transmise de generații. Numai leac pentru inimi frânte n-avea, că-n rest găseai întotdeauna un sfat înțelept spus cu blândețe și priceperea unei vieți trăite din plin.

Ca mai apoi, câteva felii groase, aburinde, de cozonac cu coaja neagră și miez pufos și galben ca de pui, au stat să se topească în gurile noastre pofticioase, iară toată bătătura mirosea sublim a pâne și cozonaci rumeni, în timp ce noi ne băteam cu mâinile pe burțile pline și îndestulate, spre încântarea vădită a bunicii (se vede treaba că zama de curechi își făcuse efectul!)...

Și mai era bunica mea căutată și din alte sate megieșe, mai ales pentru murăturile care țineau tot anul, ce erau puse cu saramură la butoi. Țin minte că venea popa cu donița de-i bătea la poartă, cerând pomană ba în gogonele roșii și verzi, ba în pepene roșu murat, sau gogoșari umpluți cu conopidă sau cu boabe de struguri albi, sau ardei umpluți cu varză și morcov ras, bunătăți pe care nu orice gospodină știa să le puie la murat așa de bine ca bunica...

Toate acestea, de la pânea rumenită pe vatră, până la borcanele și butoaiele cu murături, de la leacurile șoptite cu credință, până la mângâierea caldă din palma ei bătătorită de munca pământului, nu erau altceva decât inima bunicii, împărțită tuturor. O inimă care știa să aline, să hrănească, să vindece, să păstreze. O inimă în care încăpeau laolaltă copii, nepoți, vecini, săteni, chiar și străini de pe drum.

Acolo, în mijlocul grădinuței scăldate de soare și de miresme, am învățat că inima omului nu bate doar pentru sine, ci pentru toți cei care o ating, fie chiar și numai cu o privire, ori cu o fărâmă de amintire. Și am învățat că poate tocmai asta înseamnă să trăiești: să-ți lași inima să devină hrană, cântec și alinare pentru ceilalți, așa cum bunica mea, fără să știe, a făcut-o o viață întreagă.

Mai mult...

ÎNTR-ADEVĂR E TIMPUL

    Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...

Mai mult...

EU...

Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...

Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...

Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...

Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...

Mai mult...

NOCTURNĂ

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

 

Mai mult...

FANTEZIE PE ŢĂRM...

    Apune soarele, iubito...
    deşi, nu-l văd,
    căci ochii am închis,
    îl simt în mine,
    cum se trece,
    și se înneacă-n mare...
    
    Noaptea cade, iubito... 
    şi plouă încet, peste noi, 
    peste sărutul nostru,
    - adâncit, plin de stele -... 
    şi te simt în mine,
    inundându-mi gândurile, 
    ca pe-o eliberare...

Mai mult...

DIN VAL ÎN VAL...

    Din val în val m-a legănat catargul, 
    şi-n tine am naufragiat... 
    danielă vie-şi schimbă forma, 
    ca lanul de lumină-nsângerat.
    
    Şi-am plâns fertil,
    prin răni ce-au devenit opace,
    spre verdele încremenit în jad
    un psalm, luminii care tace.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

EL

Astăzi,te am văzut pe peronul gării îmbătrânite,trist și gânditor erai ,de fapt.Stateai singur cu o carte în mana,citind și răsfoind rapid paginile acelei cărți…de la depărtare se vedea doar o parte din titlul ei,însă mi am dat seama imediat,”Crima și pedeapsa”.Hm,frumoasă alegere,aș spune,însă cred ca mai bine alegeai de pe acel raft al bibliotecii,ce te cuprindea cu brațele ei feminine,”Sub aceeași stea”,ți ar fi adus aminte de mine,poate.Soarele îți mângâia părul castaniu,tuns scurt,iar albastrul infinitului se asorta cu ochii tăi ca valurile mării învolburate,ce nu se desprindeau deloc de acele cuvinte ale cărții.Fi-rar,sunt geloasă,uită te puțin spre cățelul ce stă trist lângă băncuța aceea,poate mă vei zări și îmi vei arunca un zâmbet…sau nu.In depărtare stau tristă și singură și te privesc atent și sârguincios:paltonul tău negru de cașmir îți acoperă acel corp perfect,helanca ta neagră îți apară pectoralii și gatul ,pe care odată îl sărutam cu foc,iar azi…azi doar suspin și sper ca măcar un “hei” aruncat cu sila îmi vei da.Ghiozdanul tău negru și plin de cărți,gânduri și iubiri uitate iti atârnă greu pe umerii tăi simpli și puternici.Inca stau și te privesc,te admir ca un copil care vede prima dată marea..hm,așa cum am fost și eu,un copil în brațele unui bărbat care,câteodată,se arunca în nebunia mea și mă iubea fără nicio prejudecată,însă care astăzi…m a uitat.
În gară sunt doar eu,tu și un cățel uitat de mama sa,atât.Cred ca încep să mă simt ca el,uitată și fără speranță..iar tu…tu ești captat atât de tare de cartea aceea incat nu vezi nimic in jur…sau poate gândurile tale îți sunt atât de tari și gălăgioase încât te împiedică să te uiți la mine.Asta nu voi ști niciodată,din păcate,dar sper ca acea carte e foarte interesantă,cred ca o voi citi și eu la un moment dat.
Doamna impiegat anunță venirea trenului,în care tu te urci agale și fără să te uiți în spate…câtă indiferență,aș spune,însă…mai bine tac.Usile trenului se împreunează și îmi spun ,parcă,cu un aer diabolic,”te rog,ia și tu următorul tren și pleacă,pe primul l ai pierdut deja”.Insa totul este doar in mintea mea,trenul își închide ușile,scoate sunetul său asurzitor și te văd așezându-te pe primul loc de la geam.Ah,uite,și a închis cartea,ce bine!
Dintr-odată,simt un fior neobișnuit ce îmi cuprinde tot corpul,iar când îmi mut privirea din nou spre tren,văd doar un peron bătătorit de vreme….trenul plecase.Dar ce a fost acel sentiment?acel fior?Am nevoie de o pauză,clar.Sunt nebună.
În timp ce așteptam trenul,mi am deschis cartea,sperând ca așa voi uita de ea și timpul va trece mai repede.Huh,încă 657 de pagini și termin….greu.Pe peron nu eram decât eu,o bătrânică și o mama cu fiica ei;care seama izbitor de mult cu ea:ochii albaștri,fața albă,părul negru,ah,părul acela negru ca întunericul nopții iernatice…oh,doamne,am luat o razna.İmi deschid cartea și citesc până ce trenul va ajunge,însă cu coada ochiului,in stanga mea,în depărtare o vad…atât de frumoasă,cu paltonul ei crem,ce îi acoperă picioarele până la glezne,cu părul ei negru ce i flutură în vânt,cu ghetele,mă rog,botinele,cum adesea mă corecta,ce o ajutau să ajungă să mă sărute tandru,cu ochii ei albaștri,ce semănau cu două diamante,cu care mă privea atât de calm și liniștitor,privindu mă în liniște.Nu mi întorc privirea deloc spre ea,asta m ar făcea să nu mă opresc să nu mă duc să o sărut,sa o ating sau să i mângâi părul drept,ce i acoperea umerii.Continui să mă prefac ca sunt implicat în carte,însă mă doare atât de tare să o văd descumpănită….
Nu face nimic,stă și mă privește….ah,a văzut și ea acel cățel singuratic,ce stă lângă acea băncuță…ce face?scoate ceva din geanta…Da,îi dă animalutului un sendviș și se îndreaptă spre coșul de gunoi,întinzând o biluță de aluminiu.Ce-i mai plăceau acele “jucării”,mereu râdea când îi confecționam câte una ..Ce vremuri!Apoi,revine în locul de unde s-a mișcat și își îndreaptă,din nou,ochii ei calzi spre mine.Dar eu,un insensibil modest,nu schițez niciun semn și răsfoiesc paginile cărții,așteptând ca ea să vină spre mine.
Oh,nu,se aude o voce de femeie,care anunță trenul.Voi pleca în curând…însă poate vine și ea!Trenul ajunge lângă mine,ușile se deschid măreț,iar eu urc fără a mă uita în spate.Caut repede un loc la geamul dinspre gară să o mai pot admira câteva secunde.Ah,uite,l am găsit,locul 12.Ma așez,închid cartea și mă fac ca mă uit în zare,însă o mai sorb câteva secunde din plin.Este atât de frumoasă,oh,doamne,nu mi pot lua ochii de la ea…ochii ei îți transmit căldură, dragoste și calmitatea,care te scoate din orice haos,iar trupul ei firav,acoperit de haine elegante,stil de care nu se poate despărți niciodată te face să simți nevoia să te debarasezi de orice și să aluneci în paradisul ei de prințesă.
În scurt timp,nu văd decât un câmp plin de maci…trenul plecase din gara..Nu vreau să mă gândesc la ea,însă acești maci îmi aduc aminte de ea,roșu..culoarea care nu îi plăcea deloc,însă care o avantaja cel mai mult.Trenul trece rapid printr o pădure…pădure care îmi aduce aminte de ea,ochii ei,uneori,verzi care mă priveau prelung și duios;fir-ar…nu e bine deloc…..ce mă fac?
Mai mult...

Negustor de speranță

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

 

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

 

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

 

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

 

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

 

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

 

Îi dau borcanul.

 

Și rămân, din nou, cu nimic.

 

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

 

Eu rămân.

 

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

 

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

 

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

 

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

 

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

 

 

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

 

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

 

 

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

 

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

 

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

 

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

 

Nu mai vând nimic.

 

Acum, învăț să păstrez.

 

 

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

 

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

 

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

 

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

 

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

Mai mult...

Eu vreau doar să fiu

Eu nu mă potrivesc niciunui loc, niciunei mulțimi, niciunei vremi. Niciunui șablon. Căci urăsc șabloanele, constrângerile de orice fel. Spiritul meu își țipă libertatea îndărătul gratiilor invizibile ridicate de cuvinte, gesturi sau priviri.

Eu vreau doar să fiu. Așa cum sunt. Cu bune și rele, cu defecte și perfecțiuni, râzând sau plângând, visând sau cântând.

Căci eu cânt. Îmi cânt viața cu fiecare respirație, cu fiecare sist al inimii, îmi umplu plămânii cu aerul ei rece și mă scutur de fiorii dezamăgirii, alergând către niciunde, căci nicăieri mă îndrept...

Văd lumea cum se schimbă neîncetat în mine, și eu odată cu ea. Zbor sau cad, înalt sau adânc, căci pe toate vreau să le aflu, să sufăr sau să mă bucur de fiecare zi ca de-o sărbătoare. Fiindcă acum este cel mai important pentru mine.

Dansez cu ploaia căzându-mi pe obraji, citesc, ascult muzică, respir crepusculul care mi-e dat să-l trăiesc. Simt.

Simt cu toată ființa mea durerile lumii, dar și bucuriile ei. Trăirile toate le crestez în riduri adânci sub pleoapele mele, căci numai cu ochii închiși pot să văd Lumina.

Nu mă întreb cine sunt, ce caut, care este rostul meu pe pământ. Știu că sunt nisip în trecere. Știu că peste o sută de ani n-o să mai am urme. Dar mai știu că toată această zbatere care numește viață nu este inutilă. Nu poate fi o pierdere zadarnică de energie. Eu contez acum. Pentru mine și, poate, pentru cei câțiva din jurul meu.

Chiar și fără să las urme într-o sută de ani, port în mine ADN-ul combinat al câtorva mii. ADN pe care l-am transmis mai departe, filtrat din ceea ce este mai bun în noi — chintesența a două existențe împletită într-o singură spirală. Un perpetuum mobile existențial, care se sprijină pe o singură idee: a da mai departe.

Trăiesc. Voi dăinui.

Mai mult...

Campionat de strănutat în daneză

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

 

Nysemesterskab

 

Mine damer og herrer, i dag er vi arrangører af en spektakulær begivenhed, vi mødte alle i Ulaanbaatar, den smukkeste by i Mongoliet, som har besluttet at være vært for et mesterskab lidt ud over det sædvanlige i år, det handler om det internationale nys mesterskab. Konkurrenter fra hele verden var samlet for at vise, at de kan, at de har talent og ved, hvordan de skal bruge det. Uden videre, lad os komme i gang!

Deltager nr. 1 forbereder sig på at nyse, indånder-udånder, indånder-udånder og nyser! Mamulica... ja, sikke et nys, lød det halvvejs gennem stadion. Bravo!

Deltager nummer 2 tog en snert af peber fra den guldbelagte saltkar, tårerne strømmede ned af hendes næse, jeg har en fornemmelse af, at det bliver noget ekstremt melodisk. Og nys...! Han nysede så hårdt, man kunne ikke engang høre det... selv katte nyser hårdere... skal stadig øve sig...

Deltager nummer 3 er også en professionel dykker, og ved hvor længe han skal holde vejret for at nyse perfekt. Vi forbereder os på at lytte til ham. Det folder sig ud. Og dette er et genialt nys. Meget godt! Det blev hørt selv i Mongoliets nabosletter...

Deltager #4 hævder, at han har nys i blodet. Som lille nysede han fra ambrosie og frugttræer, og med tiden blev han ekspert. Nu nyser han også. Sikke et nys denne gang også...det blev opdaget af en satellit, der leverer internet på planeten Jorden.

Vi gør allerede fremskridt!

Konkurrence nummer 5 har specialiserede undersøgelser i noget. Hun øvede sig også på egen hånd ved at nyse til bryllupper, udendørs fester, fødselsdage, nytår med venner og så videre... Starter, forbereder, nyser... perfekt 10! Denne gang blev den modtaget af en satellit fra månen. Morgan Freemans astrofysiske historie med iltmolekyler, der forhindrer udbredelsen af lyde i universet, giver ikke rigtig mening i denne konkurrence.

Følgende konkurrenter formåede at imponere os endnu mere med intensiteten af de producerede lyde. Der var mennesker, der nysede så højt, at lyden også blev modtaget af satellitterne fra Venus og Merkur. Fagfolk kunne kun glæde os én gang i livet med resultatet af deres hårde arbejde.

Ud af 1.000 deltagere, der lyttede til og bedømte, vandt kun én toppræmien, nemlig både et søhus på Maldiverne og en topmoderne epilator. Vinderen er norsk af oprindelse og en inspirationskilde for alle dem, der planlægger at deltage og træne til et mesterskab! Tillykke!

Mai mult...

Pește preistoric în olandeză

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

 

Forhistorisk fisk

 

Et hold af australske forskere og rumfarere har vovet at deltage i en mission, de aldrig har hørt om før, nemlig at tage en tur med den nye Kepler 170. Raketten er faktisk en prototype, der stadig er i udviklingsfasen, men blev testet. lovet, at de ville blive belønnet for deres tapperhed, hvis de vendte sikkert tilbage til Jorden.

Da de tog de risici, de er udsat for, indså, at de måske ikke ser dagens lys igen, accepterede de udfordringen, tog alt, hvad de havde brug for, fik to slags udstyr (en til når de er i raketten og en anden til når den vil måne, og de bliver nødt til at gå til overfladen af Jupiters måne Europa). Deres mission har til formål at udforske og analysere himmellegemet Europa, som der er hørt flere teorier om, men ikke noget konkret i det væsentlige. Mysteriet er så meget desto større, at det fik dette navn "Europa", et meget generisk navn, fordi der er Europas kontinent og dannelsen af Europa FM, men jeg ser noget bekendt i dette navn, tyder det ikke på en eller anden måde tanken om, at det kunne love eksistensen af livsformer, hvad enten det er mikroorganismer? Og hvis det er sandt, så: Hvordan ville en dag på Europa se ud?, Hvor mange timer har en dag der?, Hvad ville gennemsnitstemperaturen være? , Er himlen en bestemt farve der, som hvordan ser vi på Jorden?, Har de årstider eller er det evig vinter?, I betragtning af at det er en vandig planet, er der ebbe og flod?

Vores modige forskere vil give os svar på alle spørgsmål. Kontroltårnet sørger for at alle nødvendige kontroller udføres for at lette og motorerne starter, propellerne spinner hurtigere og hurtigere, de er slukket. De går gennem alle lagene af atmosfæren på planeten jorden, de ryster så godt de kan, de kan ikke engang holde øjnene åbne længere, og de har forladt atmosfæren. Nu bevæger raketten sig stadig mod Europa, men i et langsommere tempo, som om den flyder, hvilket den faktisk gør.

For at opsummere deres rejse vil jeg sige, at efter en måned ankom de til Europa, en måned hvor de kun overlevede på dåsetun, kapsler der erstatter daglige måltider, de er dehydrerede og deres knogletæthed er faldet. De har ikke været i bad i en måned, men succes kræver ofre.

De ankom, de steg ud af raketten, de gik på overfladen af Europas frosne hav. Faren for at glide og forstuve din ankel er ikke som på skøjtebanen, for tyngdekraften er ikke som på Jorden, jeg rører overfladen med mine fødder i ny og næ, ikke hele tiden, det er mere en springtur. Med en laser, der smelter, koger, gør enhver form for materiale flydende, slog de et hul i Europas overflade for at udtrække prøver, prøver af liv, hvad som helst. En elektrisk stang indsættes derefter i dette hul. Når den opdager væsner, vil den lancere et net, hvori den vil fange dem. Der er ikke engang gået et kvarter i Jordens tid, at de allerede har fanget noget. Hvad er meningen med at blive fanget, hvis han ikke kan komme ud af det hul, fordi det er for lille? Udforskere forstørrer hullet med laseren. De trak et stort dyr ud på størrelse med de strandede hvaler, der er i nyhederne. Jeg putter ham i en kuvøse af hans størrelse og tager ham med i raketten.

Han virker ret følelsesløs, idet han allerede dør af at blive taget fra sit naturlige habitat.

En af forskerne tager et atlas om havdyrenes anatomi på Europa. Se på den fisk, den ligner en brasen kombineret med en havkat. Munden er ret interessant, næsen er firkantet og har et overskæg.

Først troede de, at det var en sjælden art fra Felinae Purcicae natāre-riget, men efter at de havde stukket ham for blod, var DNA-testresultatet mildest talt chokerende.

Forskerne holdt fanget en frossen havkat, specielt ferskvandet Nebelung. Han var en af de få undersøiske Nebelunger (tilsyneladende ret gamle), der rent faktisk lever i månen Europas stille vand. Den var grå som Nebelung-kattene på Jorden. Den har form som en fisk, men ifølge atlasset ville den være katteagtig. Det kan altså ikke være andet end en sæl, hvis den både har katte- og fiskekarakteristika.

Mai mult...

Înghețată islandeză în norvegiană

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

 

Islandsk iskrem

 

(Godt, ikke akkurat islandsk, men du skjønner ideen, hentet fra Island)

Klokken er 9 om morgenen, det er fortsatt mørkt, det er også normalt fordi vi er veldig nær polarsirkelen og vi drar til McDonald's i Reykjavík, omtrent den eneste som fortsatt er å finne på Island, etter at et dekret ble gitt i landet ikke til restauranter som selger fast food bygges også. Det er den eneste som er igjen ser vi ingen grunn til ikke å benytte oss av muligheten, så vi går for å se hva de har på menyen og etter hva det ser ut til, er de fleste smørbrødene variasjoner over samme tema, diversifiserte versjoner av burgeren- Filet-O-Fish. Vi får to retter med Filet-O-Fish, en med laks, en med ørret, to store porsjoner pommes frites, fordi de er min favoritt på hver meny på McDonald's, fra alle land, sjokolademuffins og mest av alt, jo mer viktigst, islandske McFlurry. Det skiller seg fra resten av Europa ved at det er mye kaldere, klimaet hjelper det også til å bevare seg selv, det er mye mer konsistent i tekstur, mer frost og har en intens blåtone med biter av stracciatella også blå, som det ser ut til. merkelig for meg. De brukte blå konditorfarge som har E407 i sammensetningen, det er de som påstår at de ikke vil ha bearbeidet mat, at de vil at alt skal være så naturlig som mulig.

Vi smaker på islandske McFlurry. Den er god ... la oss ta en bit til, ... den er utrolig god ... og en ting til, la oss ikke glemme smaken ... ja, vi har det, det er den beste McFlurryen vi noen gang har smakt noen gang, også dårlig det er så langt hjemmefra. Vi tror imidlertid at McDonald's-restauranten på Island følger et visst tema, bortsett fra pommes frites, hele menyen ligner på en taverna som ligger ved sjøen, serviettene er også blå med fisk tegnet på, glassene er skrevet med meldinger som, , Klar for et marint eventyr?", er alt i blåtoner i rommet. Interessant nok finner vi også McDonald's på Island, den er veldig forskjellig fra alle de andre vi har sett så langt.

Fordi vi likte iskremen fra islandske McDonald's så godt, drar vi for å smake på andre smaker og iskremscoops fra de lokale gelateriene, nemlig Isbúð Vesturbæjar. Og her har de mange sortimenter som vi kan velge mellom. Vi tar kakao og pistasjnøtter. Og disse er de beste. Island, jeg vil gratulere deg, du er den beste iskremmakeren jeg noen gang har møtt. Det du tilbyr, kanskje for få eller ingen tilbyr lenger. Du har spesialisert deg på å gjøre kulden til noe kunstnerisk, behagelig å se på, føle og smake, synestesi på alle måter.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍