Urlet de dor

Noapte de iarnă cu vânt pe la uși

Siluete vagi pe străzi înghețate

Și gândurile își fac mereu culcuș

În povestea cu "a fost odată "...

O lună aurie fără prea multe stele

Fără zăpadă în care să te-arunci

Doar ochii tăi în minte mai sclipesc

Și clinchetul paharelor ... de atunci.

Un ger năprasnic afară,

Cerul doar de lună îmbrăcat

Mă plimb pe-alei într-o doară

Cu sufletul în amintiri scăldat...

Revino să mă întorci în zilele de-atunci 

Pentru o clipă iarna să îmi fie caldă

Dorul c-o-mbrățișare si un vin să îl alini

Doar luna să ne vadă, întunecimea să ne fie colorată.

Te chem... deși nimic nu ai aduce din trecut

Nu cred să știi ce-nseamnă drumul înapoi

Din iarnă spre toamna cu noi doi

Când timpul părea că ne iubește pe-amândoi

Am zis că nu mai scriu dar sufletul îmi

picură cuvinte

lar vântul cald de vară le-aşterne în

povești,

Sunt blestemată pare să-mi fii doar

printre rime

Căci tu imi taci.... crezând că nu

greșești.

Am încercat din nou să mă apropii, în

felul meu nătâng

Dar te-ai ascuns la umbra unui buton,

Mi-aș fi dorit cumva să pot să te conving

Doar să vorbim... că am un suflet și

sunt...om.

Am încercat din nou să mă apropii aşa

cum am putut

Dar te-ai ascuns sub roba ignoranței

Tăcerea dintre noi adie iar perfid

Și suflă risipind și umbrele speranței.

Am încercat din nou să mă apropii, în

felul meu stângaci

Dar te-ai grăbit să apeși pe trăgaci.

Un munte de tăcere ai ridicat să ne

despartă

...risipind și-acel frumos.."a fost

odată"...

Îţi las aici o simplă rugăminte:

Să-mi scrii.. când poate-ai s-o găsești..

Prea dragul meu croit din necuvinte

Ce taci și azi... mă ocolești....

Am trecut azi pe lângă un străin, drag...

li stiam fiecare gest ce urma să I facă,

li știam si vinul preferat

... Privirea lui sufletul încă îmi săgeată 

Am trecut azi pe lângă un străin, ciudat..

Am schimbat câteva priviri,

Și am realizat că nu I-am uitat,

Pe acel străin ramas in  amintiri.

De când nu ne-am mai scris mesaje 

Nimic de-atunci nu a mai fost la fel,

De când tu ai plecat, se pare,

Că duc cu mine însămi un duel.

Mă lupt să-ţi uit parfumul ce mă doare,

Ce nu mă lasă să träiesc și să respir.

Și simt cum ceva in mine moare

Și-ncet mă descompune fir cu fir.

Eu ti-aş mai scrie o poezie,

Căci îmi lipsești... şi știi şi tu,

Că simt amarul vietii fără tine....

Tu simţi orice, numai pe mine nu.

Am încercat să nu te caut, n-am putut.

Am încercat să nu mă amăgesc,

Și jur că atât de mult am vrut,

Dar n-am putut de tine sa nu-mi amintesc....

Am obosit să-nfrunt al tău orgoliu

Să simt în urmă-ți atâta nostalgie

Să-mi fie sufletul în doliu

Și inima-mi... hemoragie.

Am obosit să sper în "revenire"

Am obosit să tot aştept

Mi-e sufletul plin de mâhnire

Durere tainică în al meu piept.

Mi te-am bătut pe mână-n tatuaj

Să-mi amintesc de mi-o fi dor

De-al nostru tainic scurtmetraj

Frumos...incheiat..îngrozitor..

Am obosit sa mai scriu poezii

Despre-un erou nemuritor

Ce este al meu în nopţi târzii 

În vise ce la răsărit imi mor..

O ceață groasă învelește grabnic orașul 

La plimbare fiind...caut să grăbesc și eu pasul,

Fiecare neuron parcă mi te caută cu privirea

Căci în fiecare celulă din mine, respiră amintirea.

Te plimbi și tu prin mintea mea... 

....e iarăși despre tine,

Și parcă toti neuronii mei ar vrea,

Să te-ntâlnească, să facă sinapse ingenue cu tine...

Te plimbi nestingherit prin corpul meu

Și te oprești în ochi de-o vreme mai mereu,

Cum stiu?....De câte ori te am în gând și plâng,

Îți văd chipul printre lacrimi oglindind...

De te-ai plimba și tu, prin al meu suflet!

Să vezi cât dor s-a strâns, de tine...

Să-i simți durerea din al tăcerii vuiet

Când amintirea-mi vorbește despre tine...

...Te plimbi și tu, mă plimb și eu...

Pe străzi ce nu se mai doresc intersectate 

Căci drumul meu de-un an, mă duce drept,

Către-un imens deșert...prin marea de pustietate...

Să nu mă pierd, eu te mai plimb cu dor prin poezie

Să nu-mi lipsești, măcar de-aici, în nici o zi,

Un vin lipsește de pe buze dar poate...cine știe!?

Dând versurile puțin câte puțin, deoparte..mă va găsi!

Melancolie, acoperă-mi sufletul

Acoperă-mi cu frunze moarte

Acoperă-mi cu flori uscate

Dar nu uita

Să-mi învelești inima cu ceva

Ceva din aur sau metal

Metal topit sau chiar cristal

De un albastru selenar

Emoția a pierit ușor

Sufletul s-a înălțat

Spre un cer strălucitor

Din eter croit,  înfiorător

Și s-a dus în depărtare

În prăpastia cea mare

Și s-a stins ușor, ușor

A pierit fulgerător,

Ca o scânteie de chibrit

Ce iute s-a pitit

După multe câte am zis

Viața toată s-a risipit,

Iar  lumina ne-a acoperit

Din lumina am evadat

Întuneric am purtat

Și din moartea lui

Ne-am eliberat

Spre eternitatea

Dată în dar

Mi se pare că avem avem voie la cuvânt, să spunem ce gândim, 

uneori prea mult, că tot nu ne mai aude nimeni; apa trece pietrele rămân.

      Se vor schimba vremurile,dar nu în bine. Aceste timpuri tulburi , vor 

fi trecute în istorie, ca eșecuri în politica Europei, un desmăț.

     Țări dezvoltate, care aveau un cuvânt de spus, s-au păcălit, sau au avut 

gânduri ascunse cu aceasă U. E.? Să ajungi slugă la porțile Bruxelles ? Să

primești de la ei voie să faci și ce nu ? Sau doar au pus ochii pe România și 

ne fac zile amare?

     Să ne sacrificăm animalele?

     Să mâncăm resturile aruncate de ei?

     Să le primim gunoaile?

     Să ne vaccinăm precum cobaii?

     Să ridicăm în slăvi prostia ?

     Când vom avea puterea : să spunem STOP !!!!!

Atât de aproape de final,

Atât de aproape de lumină ,

Și totuși simt că tot mai am,

De existat ,,printr-o idilă,,.

Am obosit să mai exist,

Să nu mai pot sa schimb nimic, 

Atât de aproape de cedare,

Și simt o ,,șoaptă,, cum mă trage.

Atât de aproape de un ,,gata,,

Ce-mi dau fiori și amorțeală ,

A doua zi deschid iar ochii,

Privind pe geam o zi ,,de vara,,.

Atât de aproape sunt de mine,

Și-mi simt durerea și o vad,

Simțind din nou o neputința ,

Din nedreptate și din frică.

Atât de aproape de sfârșit ,

Atât de aproape de-nceput,

Îmi este frică să privesc,

Pe care drum sa o apuc...

Я открыла глаза и вошёл мой страх,

Он живёт во мне, как холодный прах.

С ним молчу, с ним дышу, с ним иду в тишине,

Он невидимый страж в моей глубине.

Страх один, но огромен, как чёрная ночь,

С дьявольским взглядом, что гонит прочь.

Рядом ли он или где-то вдали,

След его тянется тенью земли.

Он не исчезнет, лишь стихнет на миг,

Спрячется в сон, как беззвучный крик.

И во сне, и в яви опасен, жесток,

Как ядовитый, незримый поток.

Я ищу безопасность в чужих берегах,

В людях, в дорогах, в далёких странах.

Но умрёт этот страх лишь тогда,

Когда закроются дьявольские глаза.

La marginea ierbii te-ai lăsat ars de soare,

Un final frumos , nu te-ai ferit nici de ploaie.

Acel apus îți marchează sfârșitul 

Pentru a trăi nu-i destul doar aer.

E alegerea ta la câți ani să te-ngropi

Însă decizia nu-ți va aparține doar ție.

Prețul vieții tale nu li-i cunoscut lor,

Clubul 27 e un scop de mândrie.

Calculează-ți tactul și măsoară-ți cerul

Cele mai lungi aripi duc la zboruri letale.

Nu ai unde să te grăbești căci peronul e gol,

,, Sper să-ți găsești un antidot pentru problemele tale''.

Prea grabnică ești alergare

Alungi pe calm când îl repezi

Clipei îi dai doar disperare

De bine ,știi doar să te pierzi.

Prea fierbe sângele în clocot

Furia lui de vene se lovește

Nu este liniște în piept ,e tropot

Sub el suspinul se chircește.

Strigăt lăuntric fără vlagă

Nu mișcă măcar tresărirea

Ce poate inima să înțeleagă

E că așteaptă regăsirea.

Pierdută e de al ei ritm

Lăsată doar cât să existe

Cu pași prea repezi și în chin

Încearcă ,speră să reziste.

Rigidă maxim e simțirea

Nevoia binelui e dusă

În gust uitat e fericirea 

Iubirea e demult apusă.

Uitată inimă tu ești

Pe drumul vindecării tale

Și de nu poți să reușești

Vei înceta a bate tare.

Ai suferit sub pasul tău

Prea apăsat și prea rapid

Cauți regretul în ecou

Ascuns de trupul cel perfid.