Nu dormi, Popor Român!

Un vis de iubire, un vis înlănțuit,

În ochii tăi, o mare de dor mi-ai dăruit,

Sub cerul de safire, în nopțile de mai,

Am găsit glasul iubirii, ce mă chemai.

Cu inima rănită, încerc să te găsesc,

Un freamăt de iubire în suflet îmi tresare,

Dar tu rămâi departe, o stea ce o privesc,

Glasul tău e vântul ce-aleargă-n depărtare.

Pe maluri de tăcere, am scris povești cu noi,

Cu gânduri și speranțe ce nu s-au împlinit,

Un dans al amintirii pe aripi de-amândoi,

Și visele noastre-n noapte pe veci s-au risipit.

Un vis de iubire, un ceas de fericire,

Un paradis pierdut, dar veșnic neuitat,

În universul rece, doar tu mi-ești alinare,

Iar chipul tău rămâne în inima-mi gravat.

Aș vrea să rup tăcerea, să strig în întuneric,

Să spulber tot amarul ce-n suflet am strâns,

Fără tine, sunt doar un trecător stingheric,

Cu dorul pe buze și lacrimile ce s-au scurs.

Un freamăt de iubire, un ultim dans al verii,

Te port în gând pe veci, iubirea mea curată,

Și chiar de n-ai să vii, în clipa-ngemănării,

Eu te voi iubi mereu, până la ultimata soartă.

Pe marginea tăcerii stau,

Cu gândul prins în cerc de stele,

Și mă întreb: ce sunt „eu”?

Un fir de fum printre mărgele.

Trec clipele pierdute în zori,

Și mor tăcuți în fiecare seară,

Dar cine țese din fiori,

Țesătura asta atât de rară?

E timpul o iluzie pură,

Ori doar o rană ce se-nchide,

Pe trupul lumii, în arsură,

Și-n noi adânc se răspândește.

Ce-i viața, dacă nu o umbră,

Ce-n dansul focului s-a prins,

Un vis din care lumea s-aruncă,

Spre-un adevăr ce n-a fost scris.

Și totuși, din nimicul rece,

Un rost pâlpâie, vag, tăcut,

Poate că sensul vieții, nu se zice,

Ci doar se simte, fiind mut.

Pe bolta nopții-ntunecate,
Un Luceafăr plânge-n stele,
Privind spre lumea de departe,
Spre dorurile efemere.

Sclipind cu aripi de lumină,
El trece-n vis de mii de ori,
Dar dragostea i-e tot străină,
Sortită doar pentru muritori.

Coboară lin, cu glas de gheață,
Să-și caute un strop de glas,
Dar timpul trece, viața-ngheață,
Și dorul moare, n-a rămas.

El nu cunoaște ce e clipa,
Ce-n pieptul cald își află rost;
Doar veșnicia-i este aripa,
Cu preț de lacrimă și cost.

O fată-l cheamă din visare,
Cu ochi adânci și chip de nea,
Dar nu-l vrea că-n nemurire,
Nu arde focul ce ea îl vrea.

Rămâne el, stăpân pe gânduri,
Pe cer cu doruri fără leac,
Luceafăr blând, pierdut în drumuri,
Ce n-atingi pământul în veac.

Țara plânge de tristețe,

Subjugată de corupție,

Cu durere în glas, spune,

Deșteaptă-te, Române! 

Floare din colț de munte,

Mireasma sa, o minune,

Cu aceasta, ea îți spune,

Deșteaptă-te, Române!

Pădurile, cu mare spaimă,

Văd că sunt tăiate-n grabă,

Cu frică în glas îți spune,

Deșteaptă-te, Române!

Râurile ce curg din munți,

Sunt martorii nevăzuți,

Care doresc a spune,

Deșteaptă-te, Române!

Chiar și aerul cel respiri,

Dacă stai să-l auzi,

Când vântul bate, îți spune, 

Deșteptă-te, Române!

Așa că ce mai aștepți,

Astăzi, glasul să asculți,

Care neîncetat îți spune,

Deșteaptă-te, Române!

Curge adânc printre stânci tăcute,

Chiar și cu trecerea vremurilor,

Cu inima plină de istorii uitate.

Poartă pe spate negura veacurilor.

Prin sate cu nume de pe vremuri,

Împarte poveștile marinarilor.

Ca un ecou venit din timpuri domnești.

Răsună în poveștile bătrânilor.

Pădurea se uită cu privire oarbă, 

Salciile își pleacă fruntea în tăcere.

Ea trece foarte repede, în grabă,

Dar totul în jurul ei o recunoaște.

Aduse de ape, străine gânduri 

Se opresc uneori pe maluri.

Câte o barcă uitată în stufuri,

Este plimbată ușor de valuri.

Când răsare luna pe cer, la Dunăre se uită,

Chiar dacă este regina stelelor din noapte,

Admiră frumusețea râului, complet mirată,

Căci există asemenea priveliști binecuvântate.

Dunăre, regina fluviilor din lumea-ntreagă,

Cu Delta, un miracol al creației lui Dumnezeu,

Ce curge atât de frumos, minunăția propagă,

Duce frumusețea și noblețea la un alt apogeu.

Durere, te-am rugat să nu vii,

În viața mea să nu apari,

Și totuși tu ai venit, grăbit,

Ca înăuntru meu, tu să fii, 

Deși niciodată nu te-am dorit,

Ți-am reproșat, starea mea,

Și de atâtea ori îmi venea,

Să te scot din viața mea în șuturi,

Căci mintea mea gândea,

Și dorea mereu noi începuturi.

Dar acum recunoscător îți sunt,

Și nu încerc să te mai confrunt,

Acum te cunosc, îți știu firea.

Prin tine durere, am cunoscut,

Cât de importantă-i fericirea.

Plecăm departe, lăsând în urmă plaiul,
Dealuri tăcute, părinți la geam privesc,
Cu dor în suflet ne uităm graiul,
În țări străine speranțe ne clădesc.

Moldova, mă întorc la tine-n zori,
Cu pași pe drum bătut,
Părinții ne așteaptă, cu ochii plini de dor,
În inimă purtăm pământul cel tăcut.

În ochii lor, iubirea stă cuminte,
Când trenul trece, plecăm în depărtări,
Ne cheamă dealuri, păduri ce-s fără minte,
Întoarce-te, măcar în vis, când cazi în zări.

Pământul nostru plânge că-i uitat,
Fântâni ce s-au uscat în așteptare,
Moldova-i tot acasă, neschimbat,
Dar noi plecăm, cu visuri în schimbare.

Aproape de noi, dar parca in largul marii,

Se mai intind vremuri, demult sub innecare, 

Sufland vântul, adie,

Cu o tainica miscare.

In interiorul marii, gasesti pământ, 

Pe care, lasate, sunt doar urmele de picioare,

Iar fara de schimbare, se asterne, 

Intunericul de splendoare.

Vazand omul aceasta, ce ar putea sa faca?

Poate, intrand cu totul in marea involburata, 

Sa-si regaseasca satul demult uitat de lume, 

Caruntii de demult in brate sa-i adune. 

Ce  holde, ce mai struguri, in vii se asezau odinioară,

Crescute erau, străluciau, in soare,

Sclipind parca un rosu mat,

Oglindind intr-o viaţa de oameni la sat.

Iubirea de mosie, frumoasa se gateste, 

In amintirea vietii la drum ea trece, 

Probabil, s-a dus, dusa pre carari semete,

Construita in ghimpii unor alte creste.

Apoi, gasind raspuns la viaţa de boier,

S-a pierdut si sat si omul de ieri.

Odinioară vara, gasea caldura vietii,

Cand oamenii impreuna cutreierau pometii.

Acum involburata, toata,

Se intinde marea peste,

Gasesti, chiar si pestii inmarmuritii de veste.

Printre nori apare, din cand in cand o Doamna,

Spunandu-ne in soapta, ca s-a lasat cu seara.

Ce vant si ce furtuna, 

Parca vezi si corbii tinundu-se de mana 

Dar totuşi, in liniste, 

Pastrand din amintire, 

Se intinde omul la altii pe campie.

Veniti iar de vedeti, ce de pământ se intinde, 

Cunoaşteţi adâncul, regasitii adierea vânturilor, 

Nu stati umbriti de-o maracina a gândurilor.

Cautati in Tara voastră toate, 

Caci se gasesc mai multe ca in strainatate.

Pe cîmpie la Mărăşti,
acolo românii zăreşti,
Pregătiţi cu arma în mînă,
nemţilor să se opună.

Şi într-o Joi de dimineaţă,
pe o vreme călduroasă,
Averescu a ordonat,
românii ies la atac.

La atac cînd au pornit,
baionete au pregătit,
În izmene şi desculţi,
la germani ei s-au opus.

Moldova ca să o ocupe
şi pe noi să ne subjuge,
Ostaşi mulţi au mai pierit
şi românii au biruit.

La Mărăşti lupte s-au dat
şi mult sînge s-a vărsat,
Corp la corp s-au înfruntat,
cu germanul cel dotat.

După lupte seculare,
am avut victorie mare,
Mulţi soldaţi aveau să moară,
pentru glie, pentru ţară.

Pentru cei ce viaţă au dat,
la Mărăşti s-a ridicat,
Un mausoleu din piatră,
de eroi să amintească.

Că în primul război mondial,
au murit pe acel altar,
Mulţi români adevăraţi,
pentru glie, pentru fraţi.

         Am îndrgit de mic istoria. Îmi vorbea despre trecutul neamului meu.

Nomazi din vremuri srăvechi, au ajuns pe aici, venind de departe, din locuri 

pustii și aici la noi a găsit tot ce în timp au căutat. S-au statornicit, s-au legat 

de aceste meleaguri, au devenit stăpâni. Dar valuri de năvălitori au venit,

doritori de frumusețele și bogățiile acestor locuri. Tracii, Dacii și cine o mai fi fost 

a apărat cu viața, vatra lor, au muncit, au construit o țară modernă, unde urmașii 

se mândreau cu originea și istoria lor.

      Au venit barbari din toată lumea,

Din orient, din occident să fure

Câmpiile și munții și pădurea

Robind poporul pașnic, urgia să îndure.

Românul, acum s-a gândit

În lungul istoriei, nu ne-am prăpădit

Pe vatra noastră, credința am zidit 

Meleaguri străine, averi, nu am cotropit.

Astăzi avaria, dorința de putere-i mare,

E greu să mai găsim un patriot cinstit,

Că lumea-i plină de hoți și hiene

Iubirea de popor și țară a murit.

Printre atâția farisei, trădători de țară,

Sunt cei ticăloși ce uneltesc pe bani,

Ar vinde tot ce pot,să vândă și pe cei sărmani,

Bolnavi, bătrâni, copii, au ajuns orfani.

Împărații lumii, se războiesc, cine-i mai tare,

Care pe care distruge, cu armă sofisticată...

Sunt glorificați?...oare cred?...au mintea stricată...

Ei cred că au ajuns zei, sunt doar niște mișei.

Cât tânăr ești, și ai putere,

Și chef de muncă cât mai ai,

Rupându-ți cărțile se cere,

Să-ți cunoști propriul grai.

Căci mulți acoperișul îl repară

Zidesc o casă, doua, trei

Undeva peste hotare, dară

Uitata-și de țară ei.

Pierduți prin fețele străine,

Puțini acasă se întorc,

Căci acolo e cald și bine

Iar acasă, mai deloc.

Și când decid ei să se-ntoarcă

Cuvântul casă pare cam străin,

Pășind în casa părintească

Ce-am făcut cu a mea viață?ei îngân...

Eu vă îndemn acasă să rămâneți!

Proslăvind al patriei pământ,

Căci pacea sufletească nu se vinde

Căci patria e un lucru sfânt.

Vărsat-au sânge strămoșii noștri

Ca să putem astăzi învăța,

Luptat-au pentru drepturile noastre,

Pentru ca patria s-o putem elogia.

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.