Ttecutul

Tu ești oceanul care ne desparte,

Eu sunt bărcuță ce pluteste-n noapte,

Ce ar fi ea fără de apa-albastra,

Conturul frumuseții ei apare

Când ea pluteste-n largul tau..

Și minunatul soare pălește

Văzând iubirea lor atât de mare...

Destinul poate că ne e dușman,

Dar farmecul iubirii noastre poate

Șterge distanta dintre adânci ape,

Suntem ,uneori,doi picuri cristalini de roua

Ce se unesc,si-afara ploua,

Căci cerul plânge când distanta doare,

Dar inimile noastre au culoare,

Și ochii noștrii se topesc unul în altul,

Mai sinceri,mai frumoși decât înaltul...

Simt că sunt mai mult decât puținul din ochii lor,

Sunt pulbere ce-ascunde aur,

Sunt gând, sunt trăire, sunt zbor...

Sunt floare fragilă, curcubeu multicolor,

Sunt cant prea adânc, sunt suflet de nor...

Dar nu mai sufăr, nu-mi trebuie laur,

Nu voi adorare,nici faima, nici dor,

As vrea doar un suflet să vadă

Lumina din mine, și focul ce arde,

Un suflet, si-apoi pot sa mor...

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..

Vad morminte somptuoase,

Și morți trebuie sa fim cineva,

Eu vreau doar o cruce de lemn 

Sa mă vegheze noaptea sub o stea..

Am fost precum un gândăcel ce trece

Neobservat,neimportant,banal,

Căci n-avea aripi colorate,

Și nu știa să cânte magistral..

Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru

Culoarea universului din el,

Simtirile-i din sufletu-i integru,

Și sentimentele-i că un albastru cer..

Suflete,melancolia ta mă tulbură..

Oare de ce s-a născut?

Poate pentru că e toamna,

Poate pentru că oamenii ce pleaca

Îmi ravasesc gândurile

Facandu-ma sa vad umbrele apusului,

Sau poate pentru că iubiri netraite se sting..

Poate pentru că lacrima e mai puternică decât zâmbetul,

Că rătăcesc cu bărcuță vieții pe ape ce nu duc la nici un țărm,

Că soarele ce va răsări in fiecare mâine e doar o amăgire,

Că ultima filă din cartea vieții e tristă

Precum vântul ce șuieră in noaptea adâncă,

Sau poate doar pentru că sunt eu..

Ce e omul?:

Adiere de vânt trecătoare,

Suflet de ploi amare,

Raza ce se frâng in noapte,

Floare fragila,fără șoapte,

Un copac pierdut in iarna,

Frunza care cade-n toamna,

Vis ce se incheie-n noapte,

Filă dintr-o tristă carte,

Trubadur înfrigurat,

Sculptorul ce își pierde dalta,

Biet Orfeu cantandu-si soarta...

Ochii de smaralde, 

Ce pleacă în stoluri departe, 

În dorurile tale calde, 

Ce plâng după tine departe. 

Pornește în aripile vântului, 

Cu inima de onix și cu chipul răspicat, 

Pe calea dorințelor ale cântului, 

Să mă duc cu tine în universul stelat. 

Ești prea înzestrată de Zei

Să dai valoarea pe slugărnicie,

Să schimbi virtutea-n viciu,

Sinceritatea gândului-n nemernicie

Și licuricii în negri gândăcei.

Gândirea, simțurile și voința

În mii de fărâme mărunțite,

Devin mici cioburi ale vieții

Ce vor croi îndreptățite

Obstacolul ce va-nfrunta dorința.

Strângând mereu tot firmituri,

Puterea fizică și a minții

Se vor împrăștia-n neant.

Și vei afla că bucuria vieții

Ți-apare palidă și în frânturi.

Nu judeca nimic în lumea asta..

Nu judeca trecutul cuiva,

Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,

Deși în public invers demonstrau ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca, ceea ce nu știi...

În viața poți să ajungi singur

Cel ce va fi mâine judecat.

Cunosc femei ușuratice în asta lume..

Când chipul lor părea așa curat ,

Și alcoolici cu un chip deștept 

Ce în alcool durerea au inecat.

Nu judeca trecutul cuiva ,

O lecție ce a fost învață...

Nici hotărârile cuiva,

Asa au fost scrise ,de a lui soartă.

Azi râzi de un copil străin

Că e murdar și de tot lipsit,

Mâine primești cuțit în spate

De la copilul tau ,cel mult iubit...

Nu judeca o mamă

 copii ce sii crește 

Singura, așa cum poate

Poate nu a avut de ales,

Nu îi știi istoria din spate ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca ceea ce nu știi.

Iar mane un accident în grabă

Ramai și singur și invalidat

Te vor judeca pe strada

Invinuidu-te, că tu ești vinovat

Și dacă sufletul e moale ,

Firav și neajutorat... 

Te vei întreba atunci în sine

Dece oare toți m-au judecat?...

Autor A.Turcanu @reper

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

    O, zei din cer, nemuritori, 
    La soarta omului, nepăsători, 
    Indiferenţi că templu-i ruinat, 
    Iar sanctuarul, prăbuşit şi întinat... 
    
    Căci din adâncul mării de cleştar, 
    Spre nori, coloane dalbe de altar, 
    Se-nalţă în lumina stâncilor marine, 
    Ca nişte umbre vii, din valurile fine... 
    
    Acum, coloanele de-s prăbuşite, 
    În spectrul nopţii săvârşite, 
    S-or naşte iar din negri nori 
    În zborul pescăruşilor din zori... 
    
    Căci zei înfuriaţi pe cruda soartă, 
    Vor năvăli-nspre-a morţii poartă 
    Şi din genuni, vor scoate la lumină, 
    Furtuni electrice-n surdină...