Pasăre rară

În lumina oglindită-n ape
Din care ochii așteaptă să se adape,
Un spectacol stă să-nceapă —
Ziua, dându-și ultima suflare,
Pregătește magistrala reprezentare.

Ființe vestite-n ale dansului nonconformist,
Musculițe dănțuie dezinhibate de instinct,
Pe muzica vestitului vocalist, broscoiul,
Acompaniat de trupa de nechibzuiți, greierii,
Petrecăreți de seamă lecuiți de griji.

Iată cum natura nu discriminează:
Zburător, amfibian sau țopăitor —
Fiecare are-un rost, un dor,
Și-n ciuda ignoranței ce ne acompaniază,
Fără diversitate, reprezentația nu impresionează.

Dar încet, încet, cortina coboară,
Neînduplecată de mâhnirea generată
În rândurile privitorilor desfătați odinioară.
Și acum, ca farmecul hipnotizant dispare,
Tot ce ne rămâne este o întrebare:
Să fi fost asta… adevărata realitate?

Afară plouă. Și-n mine se revarsă.
Cerul și sufletul-mi curg laolaltă.
Și-i frig în oase, în minte, în toate,
Iar viața mi se zbate, în tristețe să-noate.

Libertatea-i garantată, crede mintea necoaptă,
Visele curg fluviu prin inimile tinere,
Imposibilul devine joc de îndrăzneală
Când simți că poți zbura fără reținere.
Oh, naivitate, cine să te înțeleagă?
Erai neclară, ca o șoaptă.

Libertatea-i atacată, știe mintea înțeleaptă,
De dezortori fără speranță
Captivi acum în lipsă de curaj,
Propovăduind molimă tăioasă,
Mutilând esența vie, prefăcând-o în furaj,
Sperând, zadarnic, să-și hrănească,
Prăpastia lugubră, odioasă.

Libertate, nu ești tu de vină,
Sufletul își cere partea.
Cum să zbori spre lumea de apoi dator
Cu aripi frânte și inima pătată?
Nu-i chin mai mare, nici fior,
Decât să știi că viața-ți trece —
Și cu regrete să rămâi, neputincios.

Libertate, la final, de vei ajunge cu mustrări,
Împiedicată, tăvălită prin noroi,
Nu uita! Scopul nu era menit să fie atins,
Ci să dai tot ce-ai putut, cu inima și ochii larg deschiși.

Sărac nu-i cel lipsit de informație,
Ci cel ce fuge de-a cunoașterii tentație.
Nutrit cu vorbe goale, din-ndoieli fabricate,
Boceste-ți mila și împrăștie otravă,
Întreține-ți credința înainte de-a deveni epavă.
Știința-i viciată, când nu vrei să o înțelegi,
Blestemat te naști, victimă pentru eternitate,
Și te stingi uitat, fără de identitate.
Sărăcia e lipsa de curiozitate.

Sărac nu-i cel lipsit de trăiri fastuoase,
Ci cel ce viața-și țese din iluzii vanitoase.
Sprinter în goana după aur și coroane,
Echipat cu trufie și ochelari de cal,
Alergi pe pista-nsângerată de oseminte,
Spre linia de finish, profanând morminte.
Bețiv de sine, sorbind distilat de viclenie,
Îți sunt străine valorile de empatie și omenie.
Sărăcia e atunci când cauți doar îmbogățire.

Sărac nu-i cel lipsit de mângâiere,
Ci cel ce-n suflet își zidește bariere.
Instruit în arta rece-a supraviețuirii,
Retezând cu bardă ascuțită rădăcina firii,
Om de piatră să ajungi, temnicer cu lanțuri vii,
Complice a sufletului înlănțuire să devii.
Spirit deținut, în celula umedă condamnat la putrezire,
Ai fost om când l-ai avut, sau acum, când l-ai pierdut?
Sărăcia este autocenzurarea sufletului.

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…

Aleagă omul în timp ca într-un oboi,

Aleargă ghioceii pe câmp vioi, 

Aleargă seva copacilor în ei,

Aleargă bobocii ca niște miei. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă pe câmp niște oi, 

Aleargă iarba șuierând pe câmp,

Aleargă copiii în codrul blând.

Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,

Aleargă frunzele pe cer în grabă,

Aleargă ploaia pe umeri, pe noi, 

Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă fulgii pe copacii goi,

Aleargă vântul printre crengi,

Aleargă fumul de la case printre nori.

Aleargă sufletul într-o buclă de timp, 

Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,

Trece omul, și nu frunzele în grabă, 

Trece omul prin sezoane

cu vremea - n ritmuri bătătoare.

Sărac nu-i cel lipsit de informație,
Ci cel ce fuge de-a cunoașterii tentație.
Nutrit cu vorbe goale, din-ndoieli fabricate,
Boceste-ți mila și împrăștie otravă,
Întreține-ți credința înainte de-a deveni epavă.
Știința-i viciată, când nu vrei să o înțelegi,
Blestemat te naști, victimă pentru eternitate,
Și te stingi uitat, fără de identitate.
Sărăcia e lipsa de curiozitate.

Sărac nu-i cel lipsit de trăiri fastuoase,
Ci cel ce viața-și țese din iluzii vanitoase.
Sprinter în goana după aur și coroane,
Echipat cu trufie și ochelari de cal,
Alergi pe pista-nsângerată de oseminte,
Spre linia de finish, profanând morminte.
Bețiv de sine, sorbind distilat de viclenie,
Îți sunt străine valorile de empatie și omenie.
Sărăcia e atunci când cauți doar îmbogățire.

Sărac nu-i cel lipsit de mângâiere,
Ci cel ce-n suflet își zidește bariere.
Instruit în arta rece-a supraviețuirii,
Retezând cu bardă ascuțită rădăcina firii,
Om de piatră să ajungi, temnicer cu lanțuri vii,
Complice a sufletului înlănțuire să devii.
Spirit deținut, în celula umedă condamnat la putrezire,
Ai fost om când l-ai avut, sau acum, când l-ai pierdut?
Sărăcia este autocenzurarea sufletului.

Nu card la rol, minim,

Amar, oare... e trac, numim.

Ta-da, singur, nu iar atacata,

O, sar anul al blog-atașata.

Nu neg lamina, e fel rar,

El are ac supus, nu radar.

Drag, vals, sus ruj, sud e cojoc,

Eram potop masiv, nu caiac.

Mare potop, visam un caiac,

Gard slav, sus jur, dus e cojoc.

 Le era ca supus — un radar,

Un gen animal, e lef... rar.

O ras luna... la glob atașata.

Rug ni s-a dat, un rai atacat a.

Rama era o carte, un minim,

Un drac al lor... minim.

P.S: Acest poem este special prin structura lui. Primele două strofe sunt scrise de sus în jos, de la stânga la dreapta, iar ultimele două sunt aceleași versuri, doar că scrise de jos în sus, de la dreapta la stânga. Este, probabil, singurul poem scris complet în oglindă din România.

Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?

Împotriva cui lupți ?

În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,

Multe scopuri și nici o învingere,

E evident !

Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,

Cerințele cresc,dar nu ei !

Cine sunt ei ? 

Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.

Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.

Nu mai poți ?

Nici eu nu mai pot.

Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.

Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,

Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:

-Îți mulțumim Soare !

Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !

Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !

Un tovarăș ce nu poate trăda !

Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.

Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?

Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!

Un omagiu adus ție pentru a nu uita,

Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !

Cine mă-nțelege oare?

Frica din nou apare

Atunci când luna dispare,

Noaptea e-ngrozitoare!

Aveam o senzație uimitoare

O speranță-ncântătoare,

O veselie și o-ntrebare,

E real sau m-i se pare?

Dar acum speranța moare,

Realitatea chiar doare,

Acum când luna apare

Sunt în casă nepăsătoare.

Iar când soarele răsare,

Deschid ochii fără culoare

Și în clipa următoare,

Liniștea-i cuprinzătoare!

Noaptea,ziua viitoare,

Inima-i neînvingatoare,

Când trăiești fără valoare

Moarte e îmbietoare.

    Ce bine mă simt,
    hainele mele sunt albe, 
    sufletul transparent, 
    amprentele mate, 
    umbrele mele curate...
    
    Voi staţi aici..., 
    aşteptându-mi greşeala,
    pândindu-mi din umbră, 
    primul meu pas spre eşec,
    primul meu gest, 
    care mă va pierde...
    
    Dar în mine sunt numai EU...
    Casa sufletului meu a fost dereticată, 
    odăile mele, acuma sunt curate,
    aerisite, bine luminate, 
    umbrele nu-şi mai au rostul 
    şi nici eşecuri nu vor mai fi..