1  

Îngeri tristi

Noi, îngeri prea triști uneori,

Cu suflet fragil ca de flori,

Pășim spre finalul scris noua

Și ne agățăm de albi zori

Trăind clipa aceasta sortita

Cu-o lacrima-n ochii adânci

Și cu o simtire-infinită...


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Monica P poezii.online Îngeri tristi

Data postării: 11 octombrie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 296

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Gandacelul

Vad morminte somptuoase,

Și morți trebuie sa fim cineva,

Eu vreau doar o cruce de lemn 

Sa mă vegheze noaptea sub o stea..

Am fost precum un gândăcel ce trece

Neobservat,neimportant,banal,

Căci n-avea aripi colorate,

Și nu știa să cânte magistral..

Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru

Culoarea universului din el,

Simtirile-i din sufletu-i integru,

Și sentimentele-i că un albastru cer..

Mai mult...

Aripi rănite în inalt

Suntem deseori perle in noroi,

Rănile lumii ne lasă goi,

Sting stele in ochii-amandoi

Și uneori ne înstrăinează de noi...

Avem puterea însă de-a fi

Proprii îngeri în noapte,in zi,

Deși cicatrici adânci ne rămân

Și zborul nostru pare nebun

Căci aripi rănite se zbat să ne-nalte

Coroana autenticului eu o purtam pe-al nostru drum

Și nu ne trădăm a vieții noastre frumoasa carte:

O scriem cu lacrimi,trăiri,vise,șoapte,

Cu inimi fragile călite acum

De aspre dureri născute din scrum

Ce inimi prea reci ne-au făcut ieri,acum...

Mai mult...

Picuri

Timpul ne leagă pe-amandoi,

Atâtea clipe, atâtea ploi,

Ca și Icarus către soare

E povestea noastra-n doi...

Ca lanțurile de otel

E dependenta dintre noi,

Doi prizonieri fara de țel

Visând la stele, triști și goi...

Și totuși, picurii reci ce suntem noi,

Deși ne-nfrigureaza pe-amandoi

Prin farmecul căderii lor ne leagă

Deși nu-i scris, ca soarele și luna,

Magic și minunat sa se atragă...

Dar ei, de-ar fi sa se despartă, știu,

Că-n inima le-ar fi pustiu,

Și universul lor cel stins

I-ar bântui în gând, in vise, in târziu...

Mai mult...

In alta viata

Ceva nu poate fi,

Oceane ne despart,

Dar eu te voi privi așa cum privesc cerul,

Înlănțuite inimi,și ieri, și mâine,si-azi,

In alte vieți vom fi precum doi stropi de roua

Ce se unesc, prea limpezi,

Desăvârșind misterul.

In alte vieți vom fi vioare

Ce -si canta una alteia sublim,

Privesc pe geam cu ochii triști,

O lacrimă arat-un vis pierdut,

Un vis ce e mai minunat că cerul..

 

Mai mult...

Suflet cu aripi că ale tale

Uneori în viața asta

Întâlnești un suflet care

Poarta aripi ca și tine,

De lumina,ca 

de soare,

Și o lacrimă îți cade,

Pieptul tau bate mai tare,

Clipa închide infinitul

Și privești pierdut spre zare...

Mai mult...

De ce?

De ce nu voi atinge niciodată stele,

De ce desertul e scris vieții mele,

De ce un paradis nu se arată,

De ce,, regina " nu voi fi vreodată?

De ce in noapte lacrima îmi cade,

De ce sublimul este doar în șoapte,

De ce e cioburi fericirea mea,

De ce sunt prizonier cu lanțuri grele,

Supremă dragoste de ce n-o pot avea?..

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Pot

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..

Mai mult...

Gol pe dinăuntru

Scris-am cu sânge de vultur

Ultimul cuvânt eroic

Din peniță dau să scutur

Bezna sufletului stoic

 

Simt că totu-i tulbure

Praf și ceață multă-n suflet

Cine să mă mai îndure

Poate-un pui crescut de urlet

 

Dinadins am vrut să urlu

Însă m-am oprit subit

Căci de-a valma gândul sumbru

Pare că s-a și topit

 

Aruncând un ochi pe geam

La furtuna cu vânt greu

Mă uitam ca la program

Mă simțeam la ateneu

Mai mult...

Copacul și Muntele

Copacul înalt ce vede-n zare

Muntele bătrân, stabil și mare,

Își înalță mereu ramurile-n sus

Fiind acolo, ca să nu fie exclus.

 

Pe malul apei albastru-verzuie,

Rădăcinile Copacului reconstituie

Legătura strânsă în sânul naturii

Cu Muntele, ca bază a structurii.

 

Imaginează cum de pe malul apei

Dorința-i alinată de apusul clipei,

Iar Muntele măreț ce se întinde

Pe celălalt mal, și cum se destinde.

 

Simbioza creată între cei doi coloși,

Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.

Copacul îi spirit prin care respirăm

Muntele simbol prin care rezistăm.

Mai mult...

Dincolo de zgomotul minții

M-am bătut cu gânduri multe,

În tăceri de plumb închise,

Am lăsat doar mintea-n punte

Peste vise demult stinse.

 

Urlă noaptea de întrebări,

Fără un răspuns în cale,

Căutând prin depărtări

Un motiv de îndreptare.

 

Să porți lupta asta-ascunsă

Nu e semn de slăbiciune,

Ci e-o cale nepătrunsă

Către gânduri mai bune.

 

Nu e răul să te doară

Când se adună nori din plin,

Fiecare zi te-nvață

Să rămâi bun și senin.

 

Trece timpul, spală toate,

Ce-a fost greu devine piatră,

Sufletul de acum le poate

Să le ducă pe altă vatră.

 

Când în tine tot se-oprește

Și zgomotul s-a liniștit,

Vezi că tot ce-a fost o luptă

Te-a făcut mai chibzuit.

Mai mult...

Povestea unui vis

Unde-s nopţile în care
Tu fiind un visător,
Printre stele, ca în mare
Te plimbai neştiutor.

Fiind zeu, sau un copac
Rătăcind prin amintiri,
Şi bogat, dar şi sărac
Tot copil, şi versuri scrii.

Adorai să vezi lumina
Liniştea, în plină noapte,
Încercînd să afli taina,
De parcă citeai o carte.

Eşti copil, dar şi matur
Te impui sau nu cu paşi!
Timpul e nemuritor,
Apa curge, tu o laşi.
...

Mai mult...

Nimicnicia hoinară

Din câte lumi s-au zămislit

Și-n hăul orb se vor topi,

Ce-i timpul meu, abia șoptit,

Pe lângă-acest etern „a fi”?

Sunt scânteierea din amnar

Ce prinde viață pentru-un ceas,

Ca-n universul solitar

Să pier, de parcă n-am rămas.

 

Câți oare-n lume au pășit,

Și câți din urmă or să vie?

Sunt sub privirea lor un mit,

Străin în marea simfonie.

Nici chip, nici nume nu-mi ghicesc,

Nu știu de plânsul meu pustiu,

Acești drumeți ce nu privesc

Spre umbra mea, pân' la sicriu.

 

Să numeri toate câte sunt,

Ar cere vieți fără hotar;

Să le-nțelegi e-un chin mărunt,

Un zbor himeric și-n zadar.

Privind la universul mut și greu,

Ce-i mai rămâne omului al său?

Pierdut sub bolta făr' de temelii...

Ce mai e omul, dacă nu doar a iubi?

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍