Cobor

.....hhh h 

Aștept să răsari din văile apuse,

Să ne dai căldura demult râvnită

Înainte ca privirile ascunse,

Să înainteze spre poarta cea greșită.

Semnul cerului nu se mai arată,

Se ascunde dup-un colțișor,

Și bunicii care mereu ne iartă

Se prăpădesc, pe rând, încetișor.

Întreg altarul de cununi cu poamă

Va rugini și el la rândul lui,

Iar lângă capătul de la lopată

Vor fi citite nume sub un cui.

În jurul a mii de grădini cu buburuze,

Se va înălța un zid cu iarbă deasă,

Și care vor asculta de frumoasele muze,

Scufundați vor fi până la amiază.

Stoluri de păsări călătoare,

Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.

Și gândul că ne părăsesc mă doare,

Milă de ele fie-vă că mor!

În pături găurite de molii,

Se adăpostește al meu popor,

Dar cârma de la marile corăbii,

Nu își mai revine după un ocol.

Încet se va stinge și lumina,

Păstrată în sufletul aprins de fiară,

Și-odată ce e trasă și cortina,

Nu mai întind mâna ca să ceară.

Nu mai au timp decât să se gândească,

Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,

Așa cum e și plăcerea trupească,

Dacă nu era, mai bine mureau.

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.

Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.

Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.

Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.

Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.

Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.

Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.

Ești tot mai aproape de mal,

Dar te lași dus de val.

În al sortii declin,

Prin ape adânci,

Te scufunzi ca un gând.

Și când furtuna bate cu putere,

Învolburată,

Marea cu-a sa întindere albastră

Îți dezvăluie misterul.

Iar spre seară,

Când liniștea te doboară,

Să te afunzi adânc,

cu fiecare gând,

în abisul necuprins de întunericul mării.

Răvășitoare tăcere,

Îmi scurmă rărunchii,

Ca o haită de lupi,

Zgâriind pe sub prag.

Carnivora durere,

Săgetându-mi genunchii,

Peste valuri stinghere,

Zămislite în larg.

Ochii ei, crivăț cald,

Printre bucle de aur,

Știu blesteme cumplite,

În suflet ...cum ard.

Adevăruri mocnite,

Niciodată rostite,

Mai presus de cuvinte,

În sclipiri de smarald.

Vrea destinul sa-i fure,

Un sărut din visare,

Zeii toți o așteaptă,

Criminal să zămbească,

Vrea poetul cu-n vers,

Muritor, s-o îndure,

Să o-ntoarcă la sine,

Înapoi, să-l privească.

Și zorii se tem uneori,

S-o întrebe,

Iar nopțile tac,

Dacă doarme tăcută,

Nu-i pasă că trece,

Cum nu-i pasă că pierde,

Și-n urma ei timpul,

Mă preschimbă în stâncă.

În timp ce dormi adânc, netulburat,

Tragându-ți de pe cuget vălul,

Ai tremura în vis, gemând înfiorat,

Dacă ți-aș spune ce e adevărul.

Cu ochi răniți spre tubul de neon,

Sub pleoapele lipite de retină,

Ai plânge ...sfâșiat în somn,

De de raze dureroase și lumină.

Atât de grea ți-ar fi trezirea,

Ca o cădere în prăpastie, prin noapte,

Terifiantă risipndu-ți amăgirea,

Ca tunetul izbindu-se de șoapte.

Privește! ...somnul tău e moarte,

Neadevăr e aerul pe care îl respiri,

Atâtea mii de vorbe te-au purtat departe,

Speranțe prefăcute-n amintiri.

Dacă ți-aș spune ce e adevărul,

Atât de inuman, amar, pustiitor...

Nesuferit arzând cum arde clorul,

Ai ști de ce secundele te dor.

Întunecate, de ce trec prin tine,

Atâtea spaime înnegrite și comune,

Cohorte de minciuni scurmând meschine,

Chemările de dincolo de lume.

Limbaj binar, codat din frică și durere,

Într-un program rulând pe rațiuni nefaste,

E jocul derizoriu și părere,

Al unui demiurg dement, bătând în taste.

Și dacă însuși Ramses ar fi spus o vorbă,

În loc să fi tăcut cu ochii în pământ,

Săgețile, cuminți ne-ar fi rămas în tolbă,

Decât să rătăcească fără sens în vânt.

Ah! ...visul lui smintit, de om bolnav,

Cu vite moarte, ciumă și furtuni,

Ciudat, răstălmăcit de preotul gângav,

A fost ca păcura, vărsată pe tăciuni.

Ce foc avan, aprins din întâmplare,

Ne-a pârjolit sălbatic și-ndelung...

Sub pași uciși, printre nisipuri mișcătoare,

Rupând bucăți și ani din timpul ciung.

Nu știe faraonul cântecele noastre,

Zapcii lui nu știu grăbiți, decât lovi,

Și au dreptate, ...zările albastre,

Câți dintre noi mai îndrăznesc a le privi?

E locul robului să tremure în lanțuri,

Cu orbi învățători ce îl grăbesc la groapă,

Împotmolit mereu în văgăuni și șanțuri,

Săpate-adânc, umplute cu țăruși în apă.

Am alergat atunci, mânați de frică,

Trimiși, din urmă să ajungem o himeră,

Și am căzut naivi, de pe un pod de sticlă,

Înfrânți de drumul lung și de holeră.

Temându-ne, am vrut să fim exemplu,

Un rost să dăm uitării, ...agoniei,

Și foc am pus icoanelor din templu,

Cenușă spulberată pe altarul nebuniei.

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

Sunt trecător prin Campo dei Fiori,

Miros a fum de păr …și cârpă arsă,

Când primii fulgi cu vânt, alungă zorii,

Și noaptea miilor de ani, m-apasă.

În ochi de lemn, îmi zgârii adevărul,

Pe ziduri brune, coșcovite de uitare,

Aud cum râd, când am oprit motorul,

Inchizitorii șchiopi ce-mi stau în cale.

Zâmbesc, …Giordano mă privește…

În grabă-și toarnă peste haine gaz,

Mă doare și tăcerea lui mă răvășește,

Și simt cum ploaia mă lovește în obraz.

Februarie se uită cu regret în urmă,

La brazii de Crăciun, uscați,

Cenușa lor, e pildă pentru turmă,

Iar focul pentru cei necugetați.

Ascultă, e ciudat cum murmură norodul,

În bronz de clopot și în cor de bași,

Absurd destinul răsucind tarodul,

În ritmul miliardelor de pași.

Se zbat în rime pagini înnegrite,

Între rozarii și regrete delirând ascunse,

Îl simt în mine printre flăcări împietrite,

Un demon așteptând cu aripile strânse.

Pentru că timpul uneori,

Plutește în derivă,

Firav, abia născut în zori,

Din carne de ogivă...

Într-un acvariu fisurat,

Lăsat pe țărmul mării,

Ca un regret nemăsurat,

Bastard al resemnării;

Din ochii ei, însingurat,

Mă sfâșii în uitare,

Sub pasul mic, neîndurat,

Prin vorbele-i amare. 

Mă șterg din mine, ca în vis,

Cu gânduri și tăcere,

Gladiator gemând învins,

De propria cădere...

Pentru că ochii ei acum,

Privesc în altă parte,

În urmă-i doar pustiu și scrum,

Sub frunze negre, moarte.

E timpul poate un fugar,

Jucând perfid cu focul,

Copil naiv, călcând pe jar,

Pierzând la zaruri totul.