Bruno

Soare care n-are suflet,

Tu erai tot pentru mine,

Amicul fals de pe poșetă,

Ce aș face fără tine?

Îmi cereai tot cei pe lume,

Tema de acasă sau anume,

Patru ani sau patru zile,

Nu înseamna aceste vile?

E cel mai scump pe pământ,

Prietenia comparată ca o vilă,

Aducea emoții acest mic vânt,

Nu simți zile sau acum o milă?

Autor: Nicoleta Postovan 

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Alcătuită din mrejele universului,

Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,

Cea mai misterioasă creatură

Poartă denumirea de „OM”.

„O îngrămădire de contradicții”,

Așa cum spunea Pascal,

Ar fi prea puțin pentru a o descrie.

Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,

Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer

Să părăsească Raiul.

O multitudine de culori și nuanțe,

Emoții și sentimente.

Toamnă,

Omul e toamnă.

Și ploaie, și ceață...

...dar nu l-am descris,

Nici zece la sută măcar.

Și mă înfurii, și plâng...

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Încearcă să rămâi un pas în urmă,

Ai grijă unde calci și ce vorbești,

Prea multă vreme te-ai ascuns în turmă,

Uitând de drumul tău și cine ești.

Nu lua în seamă ce șoptește vântul,

Grăunțele ce ți le varsă pe cărare,

Pe câți din noi nu ne-a zdrobit cuvântul,

Stăpânului, rostit cu supărare?

Amar de ani pierduți în pribegie,

Încătușat în frică și oroare...

Zbătându-te legat de glie,

Ca vita scoasă la vânzare.

Dator la plată pentru răsuflare,

Erou să fii chiar dacă nu ai vrut,

Ești sclav din neam în neam, se pare,

Mai înainte de-a te fi născut.

Și-n noaptea asta, lungă, chinuită,

Nehotărât a fi sau a nu fi,

Oprește-te măcar o clipă,

Gândind că rătăcești fără să știi.

Încearcă să rămâi puțin în urmă,

Când te-mbrâncesc s-ajungi in față,

Încăierarea asta sângeroasă și nocturnă,

E visul somnului, pe care-l credem viață.

Paradox, în gândurile mele,

Blocat într-un perpetuu lapsus,

Judecat și-nchis în RMN mental.

În repaus, creieru' creează haos, 

lichidat pentru posesie ilegală de sentimente, 

Viciile nu mai sunt plăcere, 

La sentința care parcă mai mult cere,

Reprezintă doar adaos.

Gândul ascuțit,

Lasă craniul cu sechele,

Scrijulit, cu tot ce n-ai mai vrut s-auzi de-o vreme,

Păreri de la oameni cu probleme,

Probleme de la oameni cu păreri.

Ceri sfaturi fără încheiere,

Atunci când zilele par sa treacă,

Doar când nu te uiți la ele,

Da' tu tot încerci, micind ochii,

Pierzi scopu' din vedere,

În intuneric, adevăru'-i greu de descifrat,

Plafonat pe caracter fără substrat,

Atunci devine tot mai evident că ignoranța-I cheie.

Denis Poetu' -,,Închis" 2023

Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.

Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.

Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.

Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.

O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.

Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.

Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.

Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Ce ciudată e clipa aceasta,

Cu gustul ei amărui, de rugină,

Împietrită în vene, de parcă,

Nicicând n-ar fi timpul să vină.

Risipită pe aripi de fluturi,

Ricoșând egoist din cortina,

Unei lumi desenând începuturi,

Așteptând înnoptate lumina...

Și poate că focul, ...șăgalnic,

Răscolind ca un demon uitarea,

E doar clipa izbită năvalnic,

În destine ce-aleg așteptarea.

Peste umeri înfrânți de rutină,

Răsuciți în vitralii păgâne,

E veninul picurat pe retină,

E cenușa vărsată din urne.

Spune tu, dacă știi vreo cărare,

Drum săgeții aprinsă-n departe,

Printre vânturi de ploi și de mare,

Alegând între viață și moarte.

Dacă știi vreun cuvânt cu destulă,

Chibzuință și rost să răzbată,

În oceanul de minciună și hulă,

Spre izvorul cu apă curată.

Nu e vreme acum de visare,

Ori de somn, sub a viperei umbră,

Dacă versul acesta te doare:

,,Te ridică, ia-ți patul și umblă!”

Auzi? ... oceanul iar ne cheamă,

Cu glasul lui, adus din larg,

În zori când noaptea se destramă,

De-un vânt șoptind ciudat, ...pribeag.

Te-ai întrebat vreodată de ce strigă,

Atât de straniu peste stâncile albastre...

Furtunile născute să se-nfigă,

Adânc și monstruos în sufletele noastre?

Atâta teamă rece, cum în vintre sapă,

Amestecată-n urlete de fiară,

Cât într-o viață n-ar putea să-ncapă,

Nedreaptă, dureroasă și amară?

Ascunsă printre runele ciobite,

Sub ude aripi, nemișcate în pământ,

Mușcând din buze, încă nerostite,

Făgăduințele ucise în cuvânt?

Cândva pe țărmul ăsta, pașii altor umbre,

Pe rând se vor înfiora în treacăt,

Năluci prin valuri vrând să umble,

Fugind de sub al vremii lacăt.

Cândva aici vor crește iarăși arbori,

Înfrânți, și cu securea lângă trunchi,

Războinici ai tăcerilor și martori,

Împinși de vânt să cadă în genunchi…

Citește! …rândurile astea, iar miros a sânge,

A lacrimi fierte, decupate din noroi,

Și zboară dacă simți că lanțul strânge,

Să stingă focul negru, care încă arde-n noi.

Arată-mi drumul, dincolo de dealuri,

Potecile acelea șterse și uitate,

Să mă feresc de noapte și de valuri,

De mări întunecate și sărate...

Cum vântul rece care suflă-n mine,

Tăcut să se oprească doar o clipă,

Sălbatic tresărind în rime,

Însângerat legându-și o aripă...

Rostește-n simțuri, adormite,

De mult pierdutele chemări,

În rânduri printre pagini prăfuite,

De veacuri, ucigașe renunțări...

S-alerg eliberat de nori și frică,

Îmbrățișat într-un destin de kamikaze,

Neomenescul adevăr să-mi zică,

Dacă să-mi pun sau nu masca de gaze.

Că totul împrejur e doar cădere,

Un haos viu luptând cu timpul crunt,

Simt umbrele crucificate de durere,

Între ce par și cine sunt.

Cârmaciul obosit de drum, clipește,

Itaca, iat-o la un pas de orizont,

De nicăieri în noi, într-una crește,

Același gând, ce ne-a adus în port.

Același dor sălbatic de acasă,

De brazda plugului și umbra de măslin,

Aceeași căutare dureroasă,

În ochii zeilor cu aripi de destin.

Prin noi neînțeles șoptește,

Același straniu simțământ de lut,

Același pas din zări trudește,

În chip pribeag, străin și crunt.

În omul frânt de frică și nevoie,

Sub zdrențe, supurâde răni deschise,

Și barba ne miroase-a fum de Troie,

A cal de lemn și praf de vise.

Acum îl văd căzut într-o oglindă,

Ulise, capul și-l întoarce,

Își strânge mâna, arcul să-l întindă,

Nebănuit, se depărtează, ...tace.

Și simt cum peste noi secunda trece,

Ca viespea ucigașă într-un roi,

E noaptea grea și ploaia rece,

Motiv să nu privim vreodată înapoi.

Dar tu copile nu gusta amarul,

Și toate astea să le crezi povești,

Să râzi când vei sorbi paharul,

Din care noi ne-am otrăvit, ...și să zâmbești.

Nu-i bine! …murmură bătrânul,

Uitându-se cu îndoială înapoi,

Nu-i bine! …cârâi cu ciudă corbul,

Și ochii lui sălbatici sfredeleau în noi.

Catargul scârțâia a moarte,

Tăceam privind cu teamă înspre mal,

Și ploi nebune peste coifurile sparte,

Cădeau, urlând cu groază în aval.

Chiar dincolo de zidul mișcător de scuturi,

Răsfrântul orizont ne cheamă,

Și gândurile noastre prind contur de fluturi,

Când lăncile în răni încep să geamă.

Nu-i bine, lacrimi să înece,

Lucida clipă a cutremurării,

Genunchii niciodată să se-aplece,

În lutul veninos al resemnării.

Spre stolul spuselor deșarte,

Săgeți să zbârnâie nomade,

Acum cât somnul e departe,

Oprit la vorbă lungă, de iscoade.

Lăsăm izbânda pentru altă dată,

La bărci întorși, pășind în hău,

Căci bine nu va fi vreodată,

Nicicând curat, ferit de rău.

Și noaptea asta soră cu destinul,

Respiră ascunzându-se în noi...

Nu-i bine! ...murmură bătrânul,

Și ochii lui priveau cu ciudă înapoi.

Să fie circ! …din nou prostimii în delir,

Să-i dăm miros, de coji de mămăligă…

Prin botniță să-i strecurăm un fir,

De amnezie când de foame strigă.

Priviți cum gloata-ntunecată, se grăbește,

Din zori în pași de dans, spre abatoare,

Cât întunericul prin fiecare crește,

Făcând din noaptea minții sărbătoare.

Că doar s-a spus mereu: așa e scris!

E soarta robului să stea cu ochii în pământ,

Visând absent, obedient un cer închis,

Împiedicat pe drumul spre mormânt.

Să fie beznă rece, frică și durere,

Mulțimi de demoni histrionici cu umor,

Sa toarne peste noi oțet și fiere,

Dintr-un potir kitschos, otrăvitor.

Dar vine, …sigur va veni o vreme,

Când toate cele rele se vor îndrepta,

Când praful care suntem se va cerne,

Și lumea asta strâmbă va-nceta.