Încearcă!

Societatea, scumpă societate

Tot mereu ești mai în spate

Tremurând sub rugăciune

Poate apuci să-o spui și mâine

De dormi, speri că poate,

Mâine nu mai dai din coate,

Sau nu prea mai dormi deloc

Umbli buimac să ai foc

Tremuri atunci când îți-e rău

Dar să te schimbi nu vrei, zău

Te uimești cin’ te conduce

Și te plângi că nu-ți ajunge

Nici să mori nor’ să te lase

Și-ți vor pune peste tot plase

Iar la final îți poți spune

Subjugat, o rugăciune

Paradox, în gândurile mele,

Blocat într-un perpetuu lapsus,

Judecat și-nchis în RMN mental.

În repaus, creieru' creează haos, 

lichidat pentru posesie ilegală de sentimente, 

Viciile nu mai sunt plăcere, 

La sentința care parcă mai mult cere,

Reprezintă doar adaos.

Gândul ascuțit,

Lasă craniul cu sechele,

Scrijulit, cu tot ce n-ai mai vrut s-auzi de-o vreme,

Păreri de la oameni cu probleme,

Probleme de la oameni cu păreri.

Ceri sfaturi fără încheiere,

Atunci când zilele par sa treacă,

Doar când nu te uiți la ele,

Da' tu tot încerci, micind ochii,

Pierzi scopu' din vedere,

În intuneric, adevăru'-i greu de descifrat,

Plafonat pe caracter fără substrat,

Atunci devine tot mai evident că ignoranța-I cheie.

Denis Poetu' -,,Închis" 2023

De-ai ști tu vânt,

Cum înlăuntru stânca tace,

Te-ai prăbuși.

Și-n murmurul de aripi de pământ,

Nicicând să crezi,

N-ai îndrăzni.

Caldeilor, de-ai arăta în noapte,

Drumul către stele,

S-ar rătăci,

Prin praf, pierduți.

Eu însumi m-am ascuns de ele,

Departe-n munți.

Atunci când fără nici o noimă,

Bucăți de adevăr,

Îmi tremurau în mână,

Prieteni, frați, mă amăgeau,

Cu limbi de lut,

Înfășurate în minciună.

De parcă totul,

Ar fi fost în van,

Un bâlci grotesc...

Deșertăciuni ce trag la han,

Când obosesc.

Tu vânt de-ai ști cu-adevărat,

Vreun rost mai bun,

Vreo cale...

În lumea asta de nebuni,

Sisifilor din vale,

Nu te-ai opri, nepăsător,

Uitând în largul mării,

Luntrași setoși de adevăr,

În umbra disperării...

Pe cer luceafăr, tot strălucind, 

Nu este-o stea mai luminoasă, 

Noaptea, ziua pe senin ivind,

Lumina albă cea frumoasă. 

Sunt doi luceferi pe pământ, 

Un poet și o steluță, 

Ce-n comun ei având? 

Au aceeași muzicuță. 

   Autor: Nicoleta Postovan 

le prind certandu'se iar pe locul din fata,
toate ma au si eu pe rand toate am fost.
nici una nu se lasa, vrea un loc la masa,
ele se lupta sa existe, cred ca au un rost.

ca un costum facut la comanda, imi pica bine
si dintr'o clipa in alta, eu nu mai sunt eu
ma apar sau apar doar un gand ce'mi apartine?
sunt la mila amintirilor, uit ca sunt dumnezeu

nici carnea de pe mine nu ma mai convinge,
nimic ce pot numi nu mai e adevarul meu.
pana uit din nou si suferinta invinge
si iar ma trezesc numindu'mi corpul, eu.

eu sunt e comanda, om, barbat, sot, imigrant,
un actor ce'si joaca prost pana si propriul rol,
atent la ce ma inconjoara, la mine ignorant.
actionez din impuls sub iluzia de control.

ce sunt eu fara ele? ce sunt daca n'am ce numi?
dresat ca nimicul nu'i destul, greu am nimic in minte
fara multe cuvinte care sa ma descrie, cine m'ar iubi?
printre identitati si ganduri caut cum sa iubesc fara cuvinte

M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,

Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,

Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,

Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.

Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?

De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?

Să pot să zbor înspre infinităţi,

Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.

Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,

Înălţările mele sunt căderi în abisuri,

Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,

Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.

Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,

Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,

Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,

Şi apoi liniştite se sting în reflux.

Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,

În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,

Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,

Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.

Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,

Voi declara nule toate trăirile avute,

Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,

Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.

Voi trece singur mai departe,

Cum neștiut o fac mereu,

Prăpastia ascunsă-n noapte,

Tăiat-adânc în pieptul meu.

Tăcând cu ochii în pământ,

Asemeni unui prizonier,

Legat de glie și cuvânt,

Cu umbre cenușii de fier.

Voi arde podurile iar,

Cu lacrimi să mă spăl pe mâini,

Vărsând amestecat prin jar,

Otravă neagră în fântâni.

Vei crede poate că-s pierdut,

Cum rătăcesc așa pustiu,

Prin lume surd, orbit și mut,

Pe căi pe care nu le știu.

Vei spune altora că ieri,

Pe când zburai prin visul tău,

Ne-am întâlnit între căderi,

Că eram trist pășind în hāu.

Nici nu vei bănui măcar,

Ce foc nebun în mine urlă,

Și nici cum timpul în zadar,

Rămâne tot mai mult în urmă.

Ce răni ascunse încă dor,

Curgând șuvoi, nevindecate,

Sau câte clipe goale mor,

În reci priviri întunecate.

Căscate surd în pieptul meu,

Prăpăstii cu miros de noapte,

Cum neștiut o fac mereu,

Purtate dincolo de moarte.

Mă voi opri aici, ...am fost destul,

Țărâna ce-o frământă soarta sub copite,

De zbateri și înfrângeri prea sătul,

Silit într-un târziu să iau aminte.

Să tac atunci când neagră, mârâind,

În calea mea, rânjește noaptea,

Securea gâdelui, vicleană scânteind,

Pe umăr adăstând și mirosind ca moartea.

De parc-aud pe-aproape, murmur de cădere,

Prelug, precum chemările din haită,

Știu sigur asta, nu-i decât părere,

Când vântul strâns în pumni se vaită.

Și-n ochii mei privirea se întoarce,

Ca un pumnal înveninat rotindu-se în rană,

Gem valurile vieții sfârtecând vorace,

Luntrașul istovit, cu tot cu ramă.

Mă voi opri aici, pentru o vreme,

Și nod voi face depărtării cu răbdarea,

Cât timp în mine se vor cerne,

Abisuri și furtuni, veghindu-mi așteptarea.

Nu-i bine! …murmură bătrânul,

Uitându-se cu îndoială înapoi,

Nu-i bine! …cârâi cu ciudă corbul,

Și ochii lui sălbatici sfredeleau în noi.

Catargul scârțâia a moarte,

Tăceam privind cu teamă înspre mal,

Și ploi nebune peste coifurile sparte,

Cădeau, urlând cu groază în aval.

Chiar dincolo de zidul mișcător de scuturi,

Răsfrântul orizont ne cheamă,

Și gândurile noastre prind contur de fluturi,

Când lăncile în răni încep să geamă.

Nu-i bine, lacrimi să înece,

Lucida clipă a cutremurării,

Genunchii niciodată să se-aplece,

În lutul veninos al resemnării.

Spre stolul spuselor deșarte,

Săgeți să zbârnâie nomade,

Acum cât somnul e departe,

Oprit la vorbă lungă, de iscoade.

Lăsăm izbânda pentru altă dată,

La bărci întorși, pășind în hău,

Căci bine nu va fi vreodată,

Nicicând curat, ferit de rău.

Și noaptea asta soră cu destinul,

Respiră ascunzându-se în noi...

Nu-i bine! ...murmură bătrânul,

Și ochii lui priveau cu ciudă înapoi.

De unde-mi vii singurătate,

Cu glasul tău de vifor ruginit?

Atâta vreme te-am crezut departe...

Văd limpede acum că zeii m-au mințit.

Îmi curgi prin suflet aspră în șuvoaie,

Iar, flăcări înghețate mă străpung,

Tigroaică neagră, rătăcind în ploaie,

Prin ochii tăi din mine mă alung.

Știam că ai plecat la vânătoare,

Amar de vorbe înțelepte mi-am șoptit,

De unde te întorci însingurare,

Când străjile în turn au adormit?

...sub pașii tăi s-aud foșnind regrete,

În noaptea lungă ca o veșnicie,

Demoni absurzi cerând dovezi concrete,

Sărutul tău sublim, cu gust de nebunie.

Ah, ...sângele în apă mi-l preface,

Privirea ta sălbatică și rece,

În jurul nostru universul tace,

Că norii ăștia au uitat să plece.

Și gânduri fără de noimă stau să-mi cadă,

Prin haosul turnat în sticlă,

Ca iedera mușcând dintr-o fațadă,

Zidită-n solitudine și-n frică.

Vor arde spulberând cenușa,

Priviri de lupi, tăcerilor de miei.

Curând va geme vântul, rezemat de ușa,

...sub care se prelinge sângele de zei.

Din secole de noapte nesfârșită,

Vor bate clopote chemând prin ceață,

Rătăcitorii fii să simtă,

Pe suflete cum cresc aripi de gheață.

Și nu sunt oare-ascunse în oglindă,

Abia lucind zvâcnirile de fiară?

Dureri care din urmă vor să prindă,

Meteoriții ce-au căzut să moară?

Vor înțelege poate mai spre dimineață,

Din rănile adânci dormind sub smoală,

Copiii cei obraznici, supărați pe viață,

Lungimea nefirească-a drumului spre școală...

Din flăcări mistuind întunecate,

Iluzii aruncate spre vitralii,

Și gânduri, așteptând încolonate,

Să șteargă erezia din detalii.

E încă noapte și ce ploi amare,

Cu picături de lacrimi mă vor pustii,

Lovind terifiant, din depărtare,

Cum numai adevărul poate fi.

Eviscerate linii, câteodată-nfrânte,

Contur de frunze adormite pe pământ,

Mi-s gândurile așchii mohorâte,

De flăcări sure, smulse din adânc.

Întunecate dimineți, zbătându-se în mine,

Mă cheamă iar, să fiu ce am mai fost,

Adulmecând în iz de oameni și jivine,

Oxid de-amar, prădalnic și anost.

De parc-aș auzi aici zvâcnind înlănțuite,

În rime alergând prin labirint,

Surori furtunilor de mult dezlănțuite

Cuvintele acelea care-ntotdeauna mint...

Privind îndoctrinate, zgâlțâind zăbrele,

Decembrie ascuns în fiecare luni,

Secunde arămii cu gust de praf, de stele,

Copii cuminți născuți printre nebuni.

De-acum, când legiuni de patricizi înalță,

Agățătoare trepte șubrezite, către cer,

E somnul frunzelor lipsit de relevanță,

Pândind prin ochii mei, năluci de fier.