Omul

Sunt trecător prin Campo dei Fiori,

Miros a fum de păr …și cârpă arsă,

Când primii fulgi cu vânt, alungă zorii,

Și noaptea miilor de ani, m-apasă.

În ochi de lemn, îmi zgârii adevărul,

Pe ziduri brune, coșcovite de uitare,

Aud cum râd, când am oprit motorul,

Inchizitorii șchiopi ce-mi stau în cale.

Zâmbesc, …Giordano mă privește…

În grabă-și toarnă peste haine gaz,

Mă doare și tăcerea lui mă răvășește,

Și simt cum ploaia mă lovește în obraz.

Februarie se uită cu regret în urmă,

La brazii de Crăciun, uscați,

Cenușa lor, e pildă pentru turmă,

Iar focul pentru cei necugetați.

Ascultă, e ciudat cum murmură norodul,

În bronz de clopot și în cor de bași,

Absurd destinul răsucind tarodul,

În ritmul miliardelor de pași.

Se zbat în rime pagini înnegrite,

Între rozarii și regrete delirând ascunse,

Îl simt în mine printre flăcări împietrite,

Un demon așteptând cu aripile strânse.

Cuvintele trebuie lustruite

In fiecare seara,

Rugaciunea, ca o ceara

Se aseaza intr-un strat subtire,

Apoi se lasa putin la uscat,

Cand totul ti se pare pierdut,

Le iei pe fiecare in parte

Si cu pazla iubirii,

Cu multa migala,

Rabdare,

Lustruiesti intelesurile,

Iar si iar, pentru ca nimeni

Nu stie cat de frumos poate fi

Cuvantul, la final.

Cateodata, ceara nu e buna

Si oricat te-ai stradui

Apare un fel de bruma,

O ceata, o zgarietura,

Si intelesul nu e clar.

Si maine iar, si iar.

Daca din intamplare ti se pare

ca ai atins nemarginirea,

Si vezi cu ochii tai lumina

Abstracta din spatele

Intelesului firesc,

Nu te speria, nu te lasa

Vrajit de intamplare,

Ascunde cuvantul acela

Adanc in mare,

Nu te opri,

Ramai in fraza ta.

Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.

Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.

Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.

Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.

Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.

Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.

Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,

Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.

Și dacă suferința naște poezie..
Atunci de ce ne e frică să greșim?
Dacă trăim într-o iluzie..
De ce ne mai amăgim?

Visăm ,amăgindu-ne ,
La orizonturi largi cu neputință
Și ne avântăm iubindu-ne ,
Trecând în neființă .

În scrisori de adio și poeme
Sufletul renaște din cenușă
Ducându-ne în puncte extreme,
Succesul va bate la ușă.

Lumea-i oarbă

Din orgolii,

Dar şi surdă, 

O fi modă?!

Ori e-n tine, omul

Gena lipsei de emoții?!

Stă şi-aşteaptă, cumințică

Urmărind ce se întâmplă

Aşteptând cu nerăbdare 

Să se-ntâmple o schimbare

Neştiind că-n voia sorții...

Poți să-aştepți să-nvie morții! 

Si te-ntrebi cu-ngrijorare:

Ce s-a intâmplat şi când şi cum?

Şi cum oare,

De nu doare?!

Marius Ene, Elblag, Poland, 16.03.2023, 08 ²⁰

Trăim în două lumi mature,

Iubind în taină doar un zeu.

Perpetuăm în rase pure;

Miracolul e: DUMNEZEU!

Iubim, urâm și-n disperare

Sperăm mereu în izbăvire,

Nu vrem, ca lumea să dispară

Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!

Iubim familia, natura,

Copiii ce ne dau fiori,

Iar pe dușmanii plini de ură

Îi premiem cu mii de flori.

Ne fascinează-o lume abstractă,

Pierdută-n ape adânci și reci.

Sau poate-n bolta cea albastră.

Cu o poartă-n RAI, prin care treci.

Ne temem de final în umbră

Agonizant, necunoscut …

Dar știm că-n stația din urmă,

Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.

Viorica E.

Ai spus că nici moartea nu ne va despărți,

Dar te caut disperată prin aceste părți,

Și tot ce văd sunt numai cărți.

Ți-am zis că dacă mi-aș putea alege Raiul

Cărțile ar fi detaliul.

Unde ești? Eu te aștept.

Tot ce faci este nedrept.

Chiar îți place să te joci,

Tu nu vezi că mă sufoci?!

M-am plictisit să tot aștept,

Eu nu mai pot să te accept.

Îmi pare rau, eu am plecat

Cerul s-a întunecat.

Îmi las sufletul la soare

Vântul să mi-l judece

Și din el să ias-o floare

Pământul să-l vindece.

Ea s-a înmulțit alene

Peste codri și poieni

Prin petalele viclene,

Culese de magicieni.

Toamna, cu pașii tăcerii,

S-a-ntâlnit cu sfântul cer

Și-au negociat străjerii,

Trimițând un mesager.

Cu a sa simplă suflare,

Crivățul zvonește-acum:

Baba Iarna vine-agale,

Nu se-abate de la drum!

Dulce-amar, sublim blestem,

Nu se simte ca-n infern.

Continuăm să tot renaștem

În acest ciclu etern.

E toamnă-acum afară și în suflet,

Și tot ce pot să fac este să cuget,

La ce am fost, sunt și voi fi

Și dacă mă mai pot jertfi.

Inlăuntrul meu este un haos,

Și nu gasesc nici măcar un naos,

Care să mă ducă la mal,

Ceea ce este tare anormal.

Mă pierd încet, încet pe mine

Și nu știu dacă vreau să se termine.

M-am obișnuit, însă, așa,

Culegându-mi cenușa.

Am vazut chipuri omenesti în ceață,

Dar mi-am dat seama că n-aveau viață.

Acele chipuri erau ale mele,

Și ele toate erau singurele.

Stăteam la geam, oftând...

Când văd ceva alb străbătând 

Satul de mult uitat,

În emoții triste pictat.

Apropiindu-se încet, încet,

A trezit în mine un foșnet.

Purta pe cap o coroană,

Parcă era scoasă din icoană.

Am fugit repede afară,

Să văd figura ca de ceară.

Când se uitară ea la mine,

Îi curgeau lacrimi cristaline.

Am întrebat-o cine este,

Iar ea mi-a spus să dau de veste:

Regina Iarnă a venit

Și tot ținutu’ a stăpânit!

Stârniți de vuietul de-afară

Sătenii au început s-apară.

De la mic la mare veneau

Și cu totii se mirau.

Purta o rochie lungă, brodată,

Cu trandifiri înghețați sculptată.

Regina avea așa o energie,

De ziceai că totu-i magie!

Cu trudă și ajutor,

Țesu covor după covor.

Strat de nea imaculat,

Domnind peste-acest regat.

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze.

Știai că astea îmi aduc fericire,

Că nu sunt niște lucruri banale,

Apreciate de oricine.

Dar, zi-mi, tu le iubești?

Iubești tu toamna?

Mai mult decât mine?

Iubești tu ploaia?

Așa cum eu o iubesc?

Oh, nu vreau să par egoistă, însă...

Sunt doar ale mele.

Și sunt doar a lor.

Nu cred înțelegi...

Cred că nimeni nu înțelege..

„Într-o lume în care poți fi orice, fii...”,

mi-ai spus.

Dar ce să aleg?

…o floare?

Mulți au ales asta.

…o viețuitoare?

Nu vreau să copiez.

...o carte?

Iubesc cărțile.

Am sute în cameră.

Dar, totuși, simt că nu e asta.

Mi-au rămas două: toamna și ploaia.

Care din ele?

Simt că nu pot trăi doar cu una din ele.

Nu merge una fără cealaltă.

Nu în cazul meu, oricum.

Și, atunci, rămâne să completez așa:

„Într-o lume în care poți fi orice, fii toamna și ploaia deopotrivă”,

mi-ai zis.

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze?

Sau a fost doar un vis?

Din vremi de mult trecute

Sosit-au ele acum,

In bezna.

Langa pârâiașul din padure,

Casa aceea, mare

E a lor.

Am fost acolo si pot spune

Locul meu e langa ele.

Cine-s ele?

Vrajitoarele,

Prietenele mele.

Au trecut sute sau chiar mii de ani

De cand nu le-am mai vazut,

Dar dorul nu a incetat s-apara

Si sa ma sugrume.

Reuniunea a-nceput

Si cantece de veselie in natura se aud.

Toti joaca, greieri si furnici

Si creaturile noptii sunt aici,

Pentru ca ele au sosit.