Categoria Poezii filozofice
Destinul caută speranțe
În lung se-ntind oceane fermecate
Corăbii au pornit către destin
Pe hartă au speranțe desenate
Urmează calea viselor plutind
Furtunile gonesc întunecate
În valuri piere urma de senin
Lovesc rostogolind cu realitate
Se năruie puțin câte puțin
Vâslind către hotarele uscate
Incert se rătăcesc în clandestin
Pe insule sfârșind dezintegrate
În haosul prezentului străin
Dorințele sfârșesc îngenuncheate
Cerând să intervină mâini divin
Rațiunile cedează afectate
Absența strălucește cabotin
Ființe se târăsc deteriorate
Misiunea de a fi pare un chin
Stingându-se pierduți de realitate
Un strop de ajutor ar fi vaccin
Prin valuri mai rămâne cine poate
Doar cei cu demnitate și senin
Împinși de echipaje implicate
Se luptă cu furtunile ce vin
Norocul e puțin când se împarte
E greu să nimerești paharul plin
Nici timpul nu suportă amânate
Speranța definește un destin
Citești, deci exiști
Uscată curge liniștea-n vene
Secunda bate lipsită de timp
Ochii fixează nesfârșit cerul
Drumul e lung fără stele
Poarta răsare orbitor în beznă
Deschide tăcută hotarul etern
Ascultător sufletul pășește vrăjit
Numără mut treptele infinite
Un muget sparge liniștea
Mâini ascuțite apucă și trag
Zgârie fierbinte urlând infernal
Căderea aprinde-ntuneric
Pământul înghite lăsând oase goale
Ascunde rânjetul înghețat
Ceasul tremură inutil
Întors la etern timpul dispare
Trezește-te....trezește-te.... e doar un coșmar
Ochii tremură privind în gol
Ce e?... Cine?....Ce?
Va fi mai încolo......va fi...
A fi nu va mai fi
Deocamdată e bine
MĂ IERT
Mă iert pe mine în pragul ființei mele
Îmi cer iertare acum, cât mai exist un pic.
Mă iert pentru acele clipe grele
Când doar am plâns... făr` fruntea s-o ridic!
Îmi iert și nopțile fără de somn
Și vorbele ce mi le-ai dat,
Fără ca lumea s-o răstorn
Și fruntea ... tot n-am ridicat!
Acum mă iert pentru o mare de tăcere
În care nici cuvintele nu mai încap...
Pentru încuvințări pline de durere
Și pentru zile în care ai fost... satrap!
Mă iert și pentru zilele cu stele,
Și pentru zilele cu lună plină,
Când n-am ajuns acolo, în lumină,
Căci am avut prea multe mantinele...
Mă iert profund, fantastic,
Mă iert cu tot ce sunt și am!
Îmi iert greșelile-ntr-un mod ecleziastic,
Și mă așez cuminte... iar... în geam...

Lasă moftu, omule..
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm,
Starea vremii invocăm;
Tânjim soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine..
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală;
Tânjim umbra unui nuc
Si-un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuind o ca pe -o doamnă.
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare,
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropind -o cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig.
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă ori că -i neagră
Pe obraz nuanța -i acră..
-Omule, trăiește -ti viața,
Lasă moftu și prefața..

Înger alb
Oh, tu, alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.
Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.
Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.
Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,
Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.

Filozofia naturii
Am urcat un vârf de munte
Și am atins cerul cu gândul.
Pe al lui abis să-l înfrunte
Omagiul cântându-i colindul.
De sus privind către vale
Imaginația mea dă roade.
La sunete clare de cavale
Oamenii-s subiect de balade.
La poalele muntelui bătrân
Apa lină și o pajiște se-ntind.
Acolo flora și fauna rămân
Frumusețea naturii amintind.
Cărarea ce duce spre culmi
Aceeași este și spre înapoi.
Păstrezi verticalitatea din ulmi
Și melodiosul sunet de cimpoi.

SUSPINUL UNUI DOR...
Când lacrima-mi suspină și-mi cade pe obraz,
Când marea și seninul se-ntunecă-n topaz,
Când frunza și pământul se-ating încetișor,
Atunci, din nou, de mine...iar mi se face dor...
Mi-e dor din nou de mine, naiva care-am fost,
Mi-e dor de-acele lucruri văzute cu un rost....
Mi-e dor de-aceea ființă ce toate le credea,
Iar vicleșugul lumii în veci nu îl vedea....
Mi-e dor de curcubeie, de zâmbet, de fior,
Mi-e dor de și de momentul să mi se facă dor!
În ochii mei, acum, o pasăre-și ia zborul...
Iar eu, în toamnă, rămân numai cu dorul....

AMURGUL ZEILOR
E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...
Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...
Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...
O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

EU
Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...
Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...
Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...
Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...

,, Acasă"
„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,
Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,
Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,
Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.
Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,
Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,
Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,
Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.
Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,
Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,
Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,
Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.
Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,
Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,
Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,
Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.
Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,
Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.
Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,
Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.
Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,
E alături de acea persoană, stându-i în brațe,
Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,
Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.

Lumea bețivului
În șanțul crăpat dintre lumi și ruine,
un poet scuipă foc peste vise străine,
cu barba nespusă și ochii de drac,
înjură tăcerea și viața, stând pe ac
de păcate strivite sub ghetele goale
ale lumii ce-l vrea fără glas și sudoare
Bea spirt din pahare făcute din plâns,
îi curge pe tâmple un vers ce s-a stâns,
într-o lume ce urlă că-i prost și nebun,
el zice „la naiba, mai tragemi un pumn!”
Nu-i pasă de nimeni, nici de Dumnezei,
când pieptu-i bat, fulgere-s în loc de idei.
Cu pixu’ ca o armă, lovește murdar,
scrie despre sânge, despre pulă și bar,
despre mama obosită și tatăl dispărut,
despre lumea ce-l scuipă și-l vrea în trecut.
„Sunt urât, sunt o rană, un borat de gând,
da’ măcar n-am tăcut și am mers râzând.”
I-a fost călcat sufletul sub bocanci,
a fost tras de limbă, scuipat printre stânci,
dar tot ce-a durut l-a făcut să explodeze
în strofe ce sângerează, ce urăște fețe.
„La pula cu voi, sfinților prefăcuți,
eu scriu din mizerie – și scriu mai ca sfinții căzuți.”
Acum, pe sub poduri, cu norii sub limbă,
el visează o lume ce geme și schimbă,
e drac și e sfânt, e poetul pierdut,
cu rima în sânge și cerul tăcut.
Și cine-l citește, prin fum și prin noapte,
știe: adevărul nu vine din șoapte.

Calea spinoasă
Inhalând în fiecare zi posomorâtă, fumul acru și greu
Tu crezi, cu cea mai mare speranță în sfânta mântuire
Dar descoperindu-te, complet orb cu ochii nevăzători mereu
Primești o revelație, pentru o viață lungă plină de nemulțumire
Îți dai seama, că îți pierzi timpul pedegeaba lângă focul cald și pătrunzător
Înțelegi, că viața ta se schimbă teribil cu fiecae pas nou
Ar fi mai bine, să cazi străpuns în luptă de glasul otrăvitor
Pentru lucru ce merită să pierzi viața, pentru ceea ce merită să te pierzi lăsând veșnicul ecou
Și nu e chiar atât de greu de înțeles sensul miilor de vieți omenești
Simplu și ușor, cum ar fi să respiri într-o frumoasă dimineață
La urma urmei, multe fapte sunt posibile și pot ceda chiar și forțele cerești
Și scopul tău, e atât de aproape trebuie doar un singur pas spre cea mai frumoasă viață.
Dar timpul distruge chiar și pietrele ce au văzut nașterea universului
Și schimbă sensul cuvintelor care umpleau inima cu veșnica putere
La urma urmei, chiar obloane și lanțuri din oțelul ce rezistau de durerea mersului
Nu pot suporta toate blestemurile auzite din vorbele cele mai rele.

Aici găseşti poezii filozofice, poeme despre viaţă, compuse de autori amatori, de autori cu nume. Versurile combină poezie și filozofie care reprezintă dorinţele intime, gindurile abstracte, preziceri şi nu numai.