Cobor

Suflet drag , 

Simt cumva frica ?

Tremuri în neliniște? 

Oare iar te gândești ,

Ce are sa fie mâine? 

Suflul îl priponești 

În jgheaburi costale

Când nesigur te simți. 

Spre visul tău 

Lin te drepți 

Și tot in deriva te crezi. 

Hai cu mine,

Chiar te rog,

Hai sa vezi un visător!

Un alt sine

Ce viețuiește 

În nelimitarea vieții 

De neam străvechi 

- Sublim- 

De mana am sa te țin 

Pana curaj obții

Zăbovim cât dorești 

Odihna sa găsești 

Din zumzet de ganduri 

Iar când te întorci 

Aminte sa ti aduci 

De liniste si fericire 

În fiecare clipa

Caci n am sa mai plec 

De lângă tine 

Și vei ști ca mereu 

Ai sa ma gasesti 

Privind spre stele.

Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.

Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.

Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?

Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.

Hei tu! …cel adormit, în mine,

Amestecat în somn de paie, cu pământ,

Poate că peste noapte, ploaia care vine,

Mă va spăla și-mi va șopti prin vânt…

Ceva amar, ciudat, lipsit de orice noimă,

Un murmur de furtună și uitare,

Cu gust de oarbă rătăcire și de moină,

De rocă brună, scufundată-n mare.

Poate că glodul ăsta cu miros de ură,

Din care rânced câteodată te strecori,

Potrivnic amalgam de zgură,

E viu doar când îți dă fiori.

Când legiunile de îngeri zboară,

Dezlănțuite, repezindu-se spre porți,

Și simți în tine fiecare gheară,

Mișcându-se prin tragere la sorți.

Și sunt momente lungi, ca niște veacuri,

Cu lacrimi, ciumă și durere,

Săgeți de foc izbind din arcuri,

Întinse peste mine în tăcere.

Atât de dur, absurd, cum nimeni altul,

Nu va spera zvâcnind spre infinit,

Lăsând în urmă plumbul și bazaltul,

Din care sufletul mi-a fost cioplit.

Chemări sinistre răsunându-mi straniu,

Tăiate în scântei de diamant,

Șenile răsucindu-mi-se-n craniu,

Alunecând întunecate în neant.

Nimeni, e numele meu, rob al uitării,

Întoarce-ți privirea spre umbre și treci mai departe!

Pășește pe trupuri și flori aruncate răbdării,

Tăvălite de soarta meschină și frica de moarte.

Anhedonic și uneori mai cinic decât Diogene,

Singur eu însumi pe rug am urcat, mai aproape de soare,

Focul aprinde-mi și-ascută-l prin furtună cum geme,

Nu te opri fără rost, vreascuri să-mi pui la picioare.

Mai încolo de asta, cenușa-mi pe mări prea secate,

Mai reci printre piscuri de gheață înfrânte de vreme,

Purtată de vânturi, risipită în valuri departe,

Ucide-va vechile vise ascunse în gene.

De prisos sfărâmă-n fărâme aceste cuvinte,

Fiilor tăi nici la mânie nu le spune vreodată,

Fi-vor precum robii uitării sub lanțuri strivite,

Nume de nimeni, în tăcere adânc îngropată.

Fiicelor tale, captive pe negre corăbii,

Arată-le răni de gârbaci și dar nicicum nu grăi,

Vorbele astea urâte și grele cioplite de săbii,

Nimeni, uitate vreodată nu le va ști.

M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,

Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,

Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,

Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.

Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?

De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?

Să pot să zbor înspre infinităţi,

Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.

Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,

Înălţările mele sunt căderi în abisuri,

Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,

Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.

Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,

Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,

Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,

Şi apoi liniştite se sting în reflux.

Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,

În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,

Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,

Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.

Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,

Voi declara nule toate trăirile avute,

Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,

Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.

Se-ascunde libertatea-n mine,
Izvor barbar de nebunie,
Expus în viață ca să mor
Sunt prea lucid sau visător?

Când stelele se scutură de noapte,
Și luna plânge pe un colț de munte,
Îmi car cu-o resemnare mută
Sicriul putrezit printre morminte.

Un suflet prins într-o eternă formă
Ce naște ucigându-se aceeași formă,
Sunt solidar cu propria fantomă
Din ziua-n care am renunțat la om.

Mama, știe de ce gânduri,

Câteodată dau năvală,

Revărsându-se în rânduri,

Sub ciocan, pe nicovală.

Frânte aripi fumegânde,

Aruncate spre pământ,

Lacrimi gata să inunde,

Orice glas pierdut în vânt.

Îndoieli părând mărunte,

Flăcări înlăuntru stinse,

Mama știe să asculte,

Lanțuri zornăind prin vise.

Ploi gigantice de smoală,

Sfărâmând sub picături,

Clipa de secundă goală,

Prinsă sub dărâmături.

Mama poartă-n ochi tăcerea,

Răstignită, dureroasă…

Primului născut, căderea,

Într-un nor de ceață, deasă.

Știe …dar nu poate spune,

Pașii ăstei primăveri,

Peste podul de cărbune,

Drum trecut spre nicăieri.

În noaptea asta, iarăși e tăcere,

Și toate sunt din nou cum trebuie să fie,

Pe scări de-asediu, peste ziduri în cădere,

Penumbre decupate din drapele de hârtie.

De parcă fiecare clipă, s-ar opri în loc,

Râzând în fiecare sunet, ca un bubuit de armă,

Și parcă simt miros, de sânge și de foc,

Băltind în timp ce-apăs, butonul de alarmă.

Aleargă lunetiștii, printre fluturi înapoi,

Spre gurile de cazemate,

Și tigrii adormiți de mult, tresar în noi,

Sfidând secundele, ce ne despart de moarte.

Putem, ...o știu cu siguranță de acum,

Să biruim zâmbind, momentele confuze,

Târziul ce ar vrea, să ne prefacă-n scrum,

Orice sărut, arzându-ne pe buze.

Atunci când corbi multicolori, se varsă,

Rostogoliți în râuri, prin priviri,

Ascunse într-o rimă ștearsă,

Mereu la pândă, sfâșiate amintiri.

Întristează-mă, cu tăcerea ta,

Spuneai: ,,avem timp pentru toate.

De această trecere, lungă și grea,

Și chiar pentru moarte".

Niciodată învins de iluzii, lăsam,

Versul meu în uitare,

Fără tine, o umbră eram,

În nonsens, rătăcită pe mare.

Mistuit, într-o flacără verde,

Ce dulce e visul,

Celui ce nu știe, că pierde,

Zâmbetul, sărutul, abisul...

Ce frumoasă cădere,

Prin îndoială și recele vânt

Spre marea tăcere,

,,Cea de dinaintea întâiului Cuvânt!”

Eviscerate linii, câteodată-nfrânte,

Contur de frunze adormite pe pământ,

Mi-s gândurile așchii mohorâte,

De flăcări sure, smulse din adânc.

Întunecate dimineți, zbătându-se în mine,

Mă cheamă iar, să fiu ce am mai fost,

Adulmecând în iz de oameni și jivine,

Oxid de-amar, prădalnic și anost.

De parc-aș auzi aici zvâcnind înlănțuite,

În rime alergând prin labirint,

Surori furtunilor de mult dezlănțuite

Cuvintele acelea care-ntotdeauna mint...

Privind îndoctrinate, zgâlțâind zăbrele,

Decembrie ascuns în fiecare luni,

Secunde arămii cu gust de praf, de stele,

Copii cuminți născuți printre nebuni.

De-acum, când legiuni de patricizi înalță,

Agățătoare trepte șubrezite, către cer,

E somnul frunzelor lipsit de relevanță,

Pândind prin ochii mei, năluci de fier.

Întoarce pagina, acum să treacă,

Prin timp și ziua asta-nnegurată,

Și chiar dacă durerea te îneacă,

Din rană smulge-ți vârful de săgeată.

Cu tot cu carne-n intestine răsucită,

Și dinți tăioși spălați în zeamă de cucută,

O altă blasfemie încă nerostită,

La ceas de bătălie lungă și pierdută.

Eskander al lui Philip, a ieșit la luptă,

Falanga și-a trimis-o către Babilon,

Prundișul sub privirea lor se surpă,

Și homo sapiens încearcă să rămână om.

Îi văd, se-aruncă peste rânduri scribii,

Cuvintele izbesc în lănci și-n scuturi,

Din tăieturi adânci de gânduri și de tibii,

Prin zbor înalt de picături și fluturi.

Întoarce pagina, chiar dacă n-ai citit-o,

Să treacă noaptea asta neagră peste lume,

Cei dinainte-au rupt-o și-au mototolit-o,

Aici au mai rămas doar versuri, fără nume.

Atâtea veacuri încă-ți ard prin vene,

Cenușa lor mai fumegă uitarea,

Și se întorc din când în când prin vreme,

Să se răzbune ori să-și caute iertarea.

Cârmaciul obosit de drum, clipește,

Itaca, iat-o la un pas de orizont,

De nicăieri în noi, într-una crește,

Același gând, ce ne-a adus în port.

Același dor sălbatic de acasă,

De brazda plugului și umbra de măslin,

Aceeași căutare dureroasă,

În ochii zeilor cu aripi de destin.

Prin noi neînțeles șoptește,

Același straniu simțământ de lut,

Același pas din zări trudește,

În chip pribeag, străin și crunt.

În omul frânt de frică și nevoie,

Sub zdrențe, supurâde răni deschise,

Și barba ne miroase-a fum de Troie,

A cal de lemn și praf de vise.

Acum îl văd căzut într-o oglindă,

Ulise, capul și-l întoarce,

Își strânge mâna, arcul să-l întindă,

Nebănuit, se depărtează, ...tace.

Și simt cum peste noi secunda trece,

Ca viespea ucigașă într-un roi,

E noaptea grea și ploaia rece,

Motiv să nu privim vreodată înapoi.

Dar tu copile nu gusta amarul,

Și toate astea să le crezi povești,

Să râzi când vei sorbi paharul,

Din care noi ne-am otrăvit, ...și să zâmbești.