Trezire

Vise-n roci sedimentare,

Haine-n lumi oculare,

O minune, locul sfânt,

O minune pe pământ.

Autor Nicoleta postovan

Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele
Și-adorm cu gândul dus la nemurire,
Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,
Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.

Strecor din ușa galaxiei moarte
Un maldăr de caiete, gros,
Sunt toate gândurile mele,
Notate cu un scris frumos.

Un gram de om pentru eternitate,
Un mic caiet de poezii,
Las pentru omenirea toată
Un vis de om pentru cei vii.

Prin tot ceea ce am făcut,

Niciodată nu am regretat.

Dar recent în viața-mi apăruse

Tristul gând, ce mi-l readuse.

Eu fiind din alte tărâmuri,

De-o altă părere făcut-o am

Pe singura viețate,

Care mă suporta.

Inconștient fiind, satisfacție cutreieram.

Mare greșeală.

Acum e totul în zadar.

Cu speranța renașterii sufletești

Pe îndepărtatele culmi ale iertării pornit am,

Cu un singur scop, cel al mântuirii.

Promisesem o schimbare,

Pentru bine, pentru noi,

Ca să mă pot numii si eu, om.

Ea merita totul…

Eu nu…

Imi plac toți O..cei care sunt treji,

Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul. 

Și doar in acel oricare moment din noapte,

Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.  

Imi plac toți M..care au ceva de spus, 

Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați, 

Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..

Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie

Imi plac toate F..cele ce-s discrete,

Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate

Ce dintr-o timidă privire transimte

Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele. 

Oare de ce ne credem?

Atât de importanți?

Când în sceneta vieții,

Suntem simplii actanți.

Protagoniști în propriul film,

Dar am uitat,

Că scenariul propriu-zis,

E același, dar inversat.

Avem falsa impresie,

Că propriul "eu" este regizor,

Viața nu-ți face vreo concesie,

Destinul e revizor.

Lumină de reflector,

Căci doar așa ne place,

Actor-amator,

Ce nu știe să joace.

Doar pe prima pagină,

Numai cap de afiș,

Am plecat din paragină,

Ș-acum facem ascunziș.

Ne credem mai presus,

Și ne dăm importanță,

Dar mereu ne va privi de sus,

Onorata Instanță!

Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,

Ascultând acele șoapte

Ale vremurilor ce au apus

Sunt multe de spus,

Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,

Am avut experiențe, pe parcurs,

Pe care le port cu mine în suflet

Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.

Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,

Deși, credeam că e vorba de altceva.

Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,

În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,

Alese în funcție de grosimi

Și de lungimi. 

Discuția noastră deja se încinge,

Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,

O întreb ce mi-a lipsit

În clipe în care, în mod iscusit,

M-am bucurat de lucruri mărunte

A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...

O privire maternă de-a ei mă călăuzește,

Cu mult tact pedagogic, ea urzește

Explicarea stării ce se instalează...

E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează

Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune

Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.

Zgârcenia nu a fost o calitate

Care să mă ajute să ating acea deplinătate

A bucurii mele enorme,

Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme

Prin care să fi dat

Ceea ce pentru mine mult a contat.

În clipa în care am realizat,

Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat

Nostalgia mă privea cuminte,

Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.

Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,

Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.

În noaptea asta, iarăși e tăcere,

Și toate sunt din nou cum trebuie să fie,

Pe scări de-asediu, peste ziduri în cădere,

Penumbre decupate din drapele de hârtie.

De parcă fiecare clipă, s-ar opri în loc,

Râzând în fiecare sunet, ca un bubuit de armă,

Și parcă simt miros, de sânge și de foc,

Băltind în timp ce-apăs, butonul de alarmă.

Aleargă lunetiștii, printre fluturi înapoi,

Spre gurile de cazemate,

Și tigrii adormiți de mult, tresar în noi,

Sfidând secundele, ce ne despart de moarte.

Putem, ...o știu cu siguranță de acum,

Să biruim zâmbind, momentele confuze,

Târziul ce ar vrea, să ne prefacă-n scrum,

Orice sărut, arzându-ne pe buze.

Atunci când corbi multicolori, se varsă,

Rostogoliți în râuri, prin priviri,

Ascunse într-o rimă ștearsă,

Mereu la pândă, sfâșiate amintiri.

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

,,Rabine!?” ...ma-ntrebat cândva un călător,

Cu îndoială, strecurată prin cuvinte:

,,Ce vă șoptesc, atunci când mor,

Bătrânii voștri să luați aminte?

Căci tulburați, de-atâtea ori,

Privind în gol, ciudați,

Cu ochi sticliți și păr vâlvoi,

Ca de strigoi, Vă ridicați.

Și vorbe fără noimă de rostiți,

Pierduți, îngândurați priviți,

Că-ndată amuțiți.”

Atunci...aș fi putut cumva,

Semeț să râd,

De zeci de ori,

Cum am făcut, ...șiret,

Din Tora recitând absent,

Vreun rând,

Clepsidra s-o răstorn, încet.

Dar i-am simțit cumva,

În glas, durerea,

Atâtor mii de ani, în care-a fost mințit.

Și i-am răspuns, prin timpul care spulbera tăcerea:

,,Ne spun: Mesia a venit!”

De ce tăcerea ta mă arde,

Atât de grea în noaptea asta?

În mii de clipe reci și fade...

Sfărmând cu-aripa lor fereastra.

Privind în gol, din urma ta,

Pierdut în mine printre cioburi,

Sunt sigur c-am ales cândva,

Prăpăstii adormind sub poduri.

Genuni gemând întunecate,

Prin ochi de corb mușcând din tine,

Trăgând din pumnul strâns, o carte,

Rescrisă parcă pentru mine.

E un nonsens în orice așteptare,

În vise goale și făcute ghem,

E vina mea că lipsa ta mă doare,

De fiecare dată când te chem.

Și dacă însuși Ramses ar fi spus o vorbă,

În loc să fi tăcut cu ochii în pământ,

Săgețile, cuminți ne-ar fi rămas în tolbă,

Decât să rătăcească fără sens în vânt.

Ah! ...visul lui smintit, de om bolnav,

Cu vite moarte, ciumă și furtuni,

Ciudat, răstălmăcit de preotul gângav,

A fost ca păcura, vărsată pe tăciuni.

Ce foc avan, aprins din întâmplare,

Ne-a pârjolit sălbatic și-ndelung...

Sub pași uciși, printre nisipuri mișcătoare,

Rupând bucăți și ani din timpul ciung.

Nu știe faraonul cântecele noastre,

Zapcii lui nu știu grăbiți, decât lovi,

Și au dreptate, ...zările albastre,

Câți dintre noi mai îndrăznesc a le privi?

E locul robului să tremure în lanțuri,

Cu orbi învățători ce îl grăbesc la groapă,

Împotmolit mereu în văgăuni și șanțuri,

Săpate-adânc, umplute cu țăruși în apă.

Am alergat atunci, mânați de frică,

Trimiși, din urmă să ajungem o himeră,

Și am căzut naivi, de pe un pod de sticlă,

Înfrânți de drumul lung și de holeră.

Temându-ne, am vrut să fim exemplu,

Un rost să dăm uitării, ...agoniei,

Și foc am pus icoanelor din templu,

Cenușă spulberată pe altarul nebuniei.

Vezi stânca asta atârnând peste abis?

Stând nemișcată-n ceață și furtună...?

Vine o vreme când, parcă-n adins,

Adoarme făr-a spune ,,noapte bună".

O simți îndepărtându-se încet,

De timp, și așteptarea altei dimineți,

Și ce-a fost rău și strâmb, acum e drept,

Cei care n-au știut, acum sunt înțelepți.

E piatra asta lacrimă și cântec...

De leagăn atârnând peste abis,

Ca un copil dormind în pântec,

Râzând, plângând, trăind în vis.

Și poate dincolo de șoapte,

De vorbe omenești rostite la durere,

Tu mamă știi cât sunt de-aproape,

Acele clipe smulse din tăcere...

Când ne vom regăsi cumva în zori,

Senini, zâmbind... căci noaptea a trecut,

Pe stânci va crește iarbă, flori,

Orice sfârșit e doar un început.