Anatomia vieții

Este adevărat că anii trec.

Dar îi vei transforma în farmec?

Sau poți gândi că asta-i soarta

Prea se grăbesc la vârsta ta. 

Căci îți dorești să crești prietenie

În inima-ți palpitând de armonie.

Prin gesturi sincere, cu pași timizi

Spre uși pe care speri să le deschizi.

Nutrești la o apropiere caldă,

Un suflet în care iubirea se scaldă, 

Vocea, petale înmiresmate de cuvinte

Sădind muzică și chimie-n simțăminte.

Suntem ca fluturii în viața efemeră

Ce din natură transformați veniră.

Pe lume ne-am trezit și noi sosiți

Și ne gândim cum au fost anii irosiți.

Crezând că-i poți lăsa să treacă

Și ignorând timpul ce îi provoacă.

Acum când simți c-acesta trece cosmic

Te-ntrebi, admirând cerul astronomic.

Te intimidează cu glas rânjit

O lume ce nu ți-a înțeles

Neputința dorului tău cel îndârjit

Și al tău principiu este smuls.

Dar răsărind din buchetul de fete

Fecioara cu obraji ca de bujor,

Și cu împlinirile sale complete,

Poate totul în viață va deveni ușor.

Și-atuncea rânjetul zăcut

De pe-a lor buze se va duce,

Și s-or așterne într-un tăcut

Uimiți, ne mai având ce zice.

Iară fecioara, în faptul serii

Ca o copilă sub clar de lună,

Își va accepta clipa trecerii

Încuvințând un dor sub pază bună.

Under a clear blue sky,

As you see with eye,

Laying in the sunlight,

In a yellow bright,

It is rising canola field

Good plant that us healed.

The canola bell flower

Waiting for a rain shower,

Rests on a thin long stem

To flourish to make them.

This herbaceous plant

She many benefits grant.

Autumn is her best season

And its seeding has a reason.

The property of helping health

It is for people a great wealth.

Many benefits for beauty too

For us and medicine it is a clue.

Privește către un cer senin,

Ascultă-ți sunetele inimii,

Rezemându-ți sufletul leonin

Pe fapte dăruite înălțimii.

Acceptă tot ce natura poate da

Mereu în viața petrecută în real,

Iertarea și iubirea a o acorda

Sentimentelor cu căldura-n floreal.

Miresmele pădurii înverzite

Să-ți parfumeze drumurile-n viață,

De stele și de aștrii să fie păzite

Iar soarta semeață ca o dimineață.

Scurte sunt clipele bucuriilor

Și lungi zilele amintirilor.

Triste momentele de răvășire,

Liniștitoare cele de regăsire.

Neliniște-n nopțile de singurătate,

Abis gândurilor îndepărtate.

Speranțe-n zorii dimineții

Simbolul uman dat vieții.

Aleea ce se pierde-n infinit,

Atrage sufletu-mi umbrit,

Cuplând cu orizontul o lumină

Soarta-i oblăduire divină.

Curaju-i boboc neînflorit

Subjugat unui gând neîmplinit.

Nesiguranța-i bolta dorinței,

Împlinirea-i apanajul credinței.

Visul este curcubeul ivit,

Spectru străluce pe cer însorit,

Floare deschisă-n albastru

La licărirea unui astru.

Tăcut, supus și-naripat

Este al gândului abis,

Ce se transformă într-un vis,

Când el din minte a zburat.

Cutreieră idei și fapte,

Meleaguri ale chipzuinței,

În lupta aprigâ a voinței

Cu întunericul din noapte.

E ca o capodoperă,

De azi mă gândesc că poate de mâine mă voi gândi și la mine.

Nu m-ai mă vreau pentru ce sunt acum - merit altceva.

Mă mint de azi că mâine poate voi fi un eu mai nou.

Ziua de azi să rămână în istorie și de mâine s-o țin numai-n victorii cu ale mele proprii lupte.

Fie ca eu, cel de azi să pot face diferența dintre azi și mâine - nu vreau să le asemăn.

M-am săturat să mă mint că poate mâine voi fi ce-mi doresc de mult timp, 

și totuși n-am reușit.

Poezie realizată în câteva minute pentru că am scris-o cu cea ce am simțit în acele minute.

Я цыган, я поля человек

Из моего у меня лишь пара век

Дом мой движим, как и я

Табор - вся моя семья

Утром рано, на рассвете

Я беру коня... И с ветром!

    Cât încă mai pot,
    Să respir şi să cad,
    Să nu mor de tot,
    În flăcări de iad... 
    
    Cât încă mai pot,
    Mă târăsc şi mă zbat,
    Sub al ploii ropot,
    În zi de sabat... 
    
    Cât încă mai pot,
    Din genuni am să urlu,
    Către al morţii clopot,
    Dogit, grav şi amplu... 
    
    Cât încă mai pot,
    Am să mor încă-odat’,
    Cu sufletul scos,
    Din trup expirat…

Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.

Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.

Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,

La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.

De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.

Izvorul tace, 

Îmi șoptește cuvântul, 

Râul curge, se desface

Luminând cântul. 

Privirile lui blânde îmi răsună, 

Ecoul viselor de melancolie, 

Un spirit iubitor din natură, 

Ce aduce dorul de călătorie.