NINGEA

    Pe ţărmul pustiii al inimii mele,
    cândva cu talpa goală ai călcat;
    genuni, pierdute-n infinit de stele
    c-aţi fost, nicicând nu voi uita...
    Dureri-cuvinte, drepte şi ostile,
    mi-au obosit auzul... şi-am plecat...
    uşor şi trist, neplâns de nimeni
    un psalm fără de ultim vers rugat -
    Mătăniile, crude-au fost cu mine
    dezvăluindu-mi taine fără rost:
    din ochi o lacrimă mi-a picurat adânc în tine
    şi-am aşteptat în van ecoul ei îndepărtat...
    Dar n-am primit în schimb decât un răsărit furat
    şi-un pumn de praf de stele 
    m-am răzgândit şi m-am schimbat... 
    în flăcări verzi și rebele.
    Din ochii cui mi l-am rugat
    să cresc din transparenţă, mugur mat?

-Copilul dumneavoastră cântărește exact patruzeci și cinci de kilograme și șapte sute de grame, - cam cât o oaie -, și are o înălțime de exact un metru cinzeci și șase de centimetri, următorul vă rog, așa, dumneavoastră doamnă vă rog urcați fără teamă pe cântar, la înălțimea dumneavoastră, v-ar trebui exact cinci kilograme în minus... următorul vă rog...

Nimeni nu știa cum îl cheamă, de unde vine, ce hram poartă, dar noi nu începeam sezonul pe litoral fără să trecem prin filtrul omulețului de la complexul de magazine din Eforie Nord...

Era un omuleț fără vârstă, mic de statură, cu o voce pițigăiată greu de reprodus și care i se potrivea de minune, purta sandale lejere de vară și era îmbrăcat întotdeauna în haine albe de in, cu o pălărie galbenă de paie așezată șmecherește pe ceafă, și care își făcea veacul în fața complexului, cântărind și măsurând înălțimea turiștilor. 

Pe după gât îi atârna, ca o eșarfă purtată elegant, o panglică de un metru pentru măsura taliei așa cum au croitorii, și se mișca important și foarte profesionist în jurul tău după ce te urcai pe cântarul medicinal cu taliometru, - știți voi de care, unul dintre-acelea vechi pe care le găseai pe vremuri în cabinetele medicale -, știa pe de rost ce greutate trebuia să ai în raport cu înălțimea, și nu avea pic de rușine să-ți spună în față diferența!

Era atât de îndrăgit prin felul lui de a se purta cu turiștii, încât cu mic cu mare, indiferent de vârstă sau sex făceam coadă în plin soare să ne cântărim și să ne măsurăm la el, dar mai ales, să auzim implacabilul  verdict:

-La înălțimea dumneavoastră, n-ar strica vreo, exact, cinci kilograme în minus... 

Atunci toți ceilalți de la coadă sau pur și simplii trecători izbucneau în hohote de râs, neștiind că și alții vor râde de ei după ce le venea și lor rândul...

Eforie Nord. Perla muncitorească a litoralului românesc! Doamne ce amintiri am strâns despre cele două săptămâni pe care, în aproape fiecare vacanță de vară, le petreceam la Cosmos, nu, nu hotelul, acolo doar mâncam la "împinge tava". Noi ne cazam în camping, fiindcă aveam un cort mare de patru persoane, iar "cazarea" era mult mai ieftină decât la hotel și astfel puteam să ne prelungim sejurul până la două săptămâni!

Și bineînțeles, nu pot trece cu vederea trauma copilăriei mele, care pe atunci se numea obligatoriu "Techirghiol", similar și acum în mintea mea cu nudismul cel rușinos, nămolul scârbos și bisnisul pe care-l făceam cu polonejii. De la ei cumpăram printre altele, "ciungă", suc concentrat de fructe la plic, saltele pneumatice, slipi de baie din lycra, ochelari de soare pentru șmecheri, espadrile de blugi, și maieuri cu "Miami Vice"... că de, trebuia să fim "cool" seara la discotecă!

Și apoi, prieteniile de-o vară pe care le legam cu alți copii de-o seamă... Era o concurență acerbă între noi care stă mai confortabil la cort. Dacă aveai scaune pliante și aragaz de camping cu butelie roșie, stăteai în față, dar oricum nu te puteai compara cu cei care stăteau la rulotă, ăia erau specia aparte care tronau deasupra tuturor, mai ales dacă aveau și mini-televizor, de unde nu puteai rata "teleenciclopedia" și "dallasul" de sâmbătă seara!

Și-mi amintesc și-acum, după atâția ani, cum pe plajă, umblau bișnițarii cu tot felul de mărfuri de calitate îndoielnică, ce aveau doar un singur scop vădit declarat, să stoarcă și ultimul leuț din buzunarele doldora ale turiștilor. Erau tot felul de indivizi care oricum arătau dubios, aflați în concurență unii cu alții, care stricau larma plajei cu strigătele lor:

-Colorata, colorata, până mâine este gata! Liru, Liru, crocodilu', nu mișca că faci copilu'! (poză de familie cu tot felul de chestii gonflabile care pluteau grotesc pe fundal!)

Mie unul mi se pusese rău pata pe un porcușor gonflabil de culoare galbenă, îmbrăcat cu tunică albastră, bonetă și șorțuleț albe de bucătar. Doamne, cât mi-l doream! Mă milogeam de părinți să-mi ieie și mie unul:

-La ce-ți trebuie, nu mai ai doi ani, și-apoi se va sparge și vom arunca degeaba banii pe fereastră...

Dar mai cu o clătită cu ciocolată, mai cu o merdenea cu brânză, piersici, prune și struguri, pepsi, loțiune de soare, lopățele, forme pentru nisip, găletușă cu sită, colac, cearceaf de plajă, umbreluță, prosoape de baie, șlapi...

-Mă diavole, unde naiba i-ai pus, i-ai îngropat în nisip, ei, las's că vezi tu "acasă"! 

...vara trecea repede, precum apusul de soare, peste dig, scoici, valuri și pescăruși...

Mi-am primit porcușorul, pe drum, la întoarcerea către casă, atunci când am oprit la un "PECO" să alimentăm dăcișoara. Dar deja îmi pierdusem interesul pentru el. A stat trist și în cele din urmă s-a desumflat, la fel ca toate așteptările mele de copil. 

Brusc m-am trezit dintr-o stare de visare, într-o adolescență încâlcită și confuză. N-am realizat atunci că mi-am pierdut copilăria odată cu scoicile culese și abandonate pe malul mării...

    O, Geb, tu zeu ce duci în spate,
    Întreg pământul, spre eternitate,
    Şi-nduri cu greu povara vremii,
    De la-nceput pân'la sfârşitu' lumii!
    
    O, Hathor, nemuritoare-n mreje de iubire, 
    Din umbra ta se-nalţă, porunci de fericire,
    Din briza ta se naşte, recolta-mbielşugată,
    Pe-altarul mesei tale, zeiţă minunată!

    O, Heket, cea cu pântec sacru şi divin,
    De braţul tău ocrotitor, mă ţin,
    Mă rog la tine, să cadă-n templul meu,
    Fertila-ţi răsuflare, străluminată-n zeu!
    
    O, Hnum, întâiul zeu de pe pământ,
    Creat-ai zeii toţi din ochiul tău cel sfânt,
    Din truda frunţii tale, pe loc ai făurit,
    Întâiul Om sub soare, pe roată de-olărit!

    La nici doi paşi de infinit,
    Te pregăteai de nemurire,
    Dar mai apoi te-ai răzgândit: 
    N-ai vrea să fii o amintire... 
    
    Şi te-ai întors umil către pământ,
    Şi zboru' tău, acuma-i în zadar,
    Să cauţi iar şi iar, din nou, cuvânt: 
    Mătănii rătăcite-n umbra sfântului altar... 
    
    Căci din tăcerea sfântului locaş,
    Ai ferecat în viers, mii de cuvinte,
    Şi fiecare vorbă-a fost un pas: 
    Înmugurind în suflet şi în minte... 
    
    Prins, nu vei fi, în timp şi spaţiu,
    Nemuritor, pierdut în stare de visare,
    Cu mintea rătăcită, sufletul pustiu,
    Cuvântul tău, nu-i parte din uitare... 
    
    O brazdă-ntreagă ai umbrit cu trudă,
    Şi ai cules dintr-însa ce-ai sădit:
    Din lacrimi flori, din spini lumină,
    Şi fii cutezător şi împlinit... 
    
    Şi fiindcă eşti săpat din cea mai dură stâncă,
    Cu-aceste slove, fără umbră de păcat,
    Încredinţat fi-voi că-n timp, durează încă, 
    Legenda sfântului crucificat…

    Copilăria. 
    
    Într-un final neaşteptat,
    Păşind pios pe drumul vieţii,
    Pas după pas, în mod treptat,
    Încrezător în steaua dimineţii...
    
    Adolescenţă. 
    
    Cu ochii plini de întrebări,
    Timid şi cu sfială-n glas,
    În colbul fin al prea-măritei zări,
    Străluminat-am urma unui pas...
    
    Inocenţa. 
    
    Sărutul pătimaş a înflorit,
    În lacrima secată de-aseară,
    Ştiind că ceea ce-am dorit,
    S-a împlinit a mia oară...
    
    Maturitatea. 
    
    Cu fruntea-n zborul norilor grăbiţi,
    Din umbre, am zidit lumină,
    Şi-am aşezat-o-n calea celor rătăciţi,
    Liman de calm şi linişte deplină...
    
    Viitorul. 
    
    Mărgăritarul scump al lumii,
    În geană de amurg, îmi stă peşin,
    Un ciob de stea, în pumnul strâns al mâinii,
    Un colţ fertil, schiţat în zâmbetul senin...
    
    Ce-am câştigat… ce s-a pierdut… 
    Să-mi spună, nici timpul nu mai ştie,
    De veghe stau, cu trupul plămădit din lut,
    Din valuri nemişcat în veşnicie...

    Zburat-au norii albaştrii,
    ‘Verzind copacii,
    Peste câmpuri, peste vii,
    ‘Roşind-mi macii purpurii… 
    
    Zburat-au stoluri de cocori,
    ‘Negrind adâncuri de păduri,
    Peste vale, peste munte,
    ‘Nălbind tâmplele cărunte...
    
    Zburat-au fluturi mii în soare,
    Umplând cerul de culoare,
    Peste mări, şi peste râuri,
    Gonind liniştea din crânguri...
    
    Zburat-au gândurile toate,
    Citind versurile-n carte,
    Peste muguri, peste moarte,
    Blestemând rimele-n parte...

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Nerfs d'automne

C'est l'automne, ça bruisse, c'est le sommeil...

Les arbres, dans la rue, soupirent ;

Il tousse, il pleure, il est vide...

Et il fait froid et il y a du brouillard.

Les amants, plus malades, plus tristes,

Sur les routes, ils font des gestes étranges -

Et s'en va, du sommeil éternel,

Ils tombent lourds, mouillés.

Je reste, et je pars, et je reviens,

Et les amants m'attristent profondément -

J'ai envie de rire inutilement

Et il fait froid et il y a du brouillard.

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

Ik hou van regen

Ik hou van de gekke regen die het wil

Om te vallen, pijn te doen, om alleen haar te zijn

Aan de tafel van dezelfde roestige hal,

Als niemand om het ontvangen antwoord vraagt,

Ik wil dat ze blijft!

Het is een obsessieve oproep om behoeften te delen

Laat het vooral op ons regenen,

Wanneer de zware hagelslag op een dwaalspoor raakt

Ze zweven in de lucht en vallen stijf

Gek en naakt!

Het is de regen die schril op de ramen valt,

Ik zit alleen aan het raam en toch afwezig

Als niemand de blik om een referentie vraagt,

Ik vertel niemand, zelfs mezelf niet, dat ik hoop

Een aanwezige zon!

Grote trouwdruppels strooien hard

Shirt van de bruidegom, Aardekoning

Ga alleen aan tafel zitten, trouw en vertrek,

Tomnatisch en zwaar, meegevoerd door de wind,

Kussen smeden!

Zelfs als het regent, is het glad

Met de koude druppels roept het mij op om te komen,

Bovenal, om mij te vertellen wat hij wil,

Ik hou van de gekke regen zoals hij is

Om in het lot te geloven!

Cu lacrimi de fier, cerul plângea în zadar,
Scuturându-și rugina pe frunze de-arțar...
Iar tu, sub pretextul toamnei de-afară,
Mi te-ai vârât sub piele, a nu știu câta oară...

Înfrigurat, am tras încă un pled pe mine,
Făcându-ți loc să mi te cuibărești mai bine,
Iar tu, din cana mea, sorbeai cuvinte cu nesaț,
Golindu-mă de gânduri, cernute fin în zaț...

Curând, tăcerea casei în vifor se va frânge,
Iar tu, fluid, îmi vei fi hoinărit prin sânge...
Lăsându-mă, târziu, s-adorm pe perna udă,
Cât ești de dulce și, în același timp, de crudă!

Și dacă-n zori, pe geam, voi găsi iară frunze,
Am să cunosc că-aseară, m-ai sărutat pe buze...
Și fiindcă-i toamnă, că mi-am adus aminte,
Te voi afla în mine, dansând printre cuvinte...

Timp neliniștit afară

Vânt și ploaie, groaznic sună

Oameni chiuie prin strada

Norii gri se tot adună.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Lesson about the cube

A piece of stone is taken,

he carves with a chisel of blood,

shines with Homer's eye,

it is scraped with rays

until the cube comes out perfectly.

After that they kiss the cube countless times

with your mouth, with the mouth of others

and especially with the infanta's mouth.

After that a hammer is taken

and suddenly a corner of the cube crumbles.

Everyone, but absolutely everyone will say:

- What a perfect cube that would have been

if it hadn't had a broken corner!

fără viziuni 

exacerbate inegalitățile

unghiul securității

mic