Un strigăt

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

 

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

 

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

 

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

 

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

 

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

 

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

 

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

 

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

 

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

 

                          ☆

 

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...


Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei poezii.online Un strigăt

Data postării: 17 iulie 2022

Comentarii: 2

Timp de citire: ~4 min.

Vizualizări: 1910

Loghează-te si comentează!

Comentarii 2

author Cristi Dobrei

Cristi Dobrei

Mulțumesc frumos pentru aprecieri, stimată doamnă Silvia Mihalachi! Așa este, încerc și eu să exprim în cuvinte ceea ce trăiesc. Sper să o pot face cât de cât. Cu deosebită stimă, Cristi Dobrei.
author Silvia Mihalachi

Silvia Mihalachi

Citind poezia ,, UN STRIGĂT,, am deslușit mai multe strigări și un singur ecou….De multe ori viața ne zbuciumă printre zidurile labirintului denumit destin și ea, viața, uită sau nu vrea să ne lase și ,, firul Ariadnei,,….Plecarea acestei supreme creații divine care este ființa umană în altă dimensiune, pe care o numim – moarte - ,, Cu mâinile încrucișate/Sătul de oameni, trudă și obidă,/ În casa rece, gata să se-nchidă,, lasă multe strigăte din partea celor care clipa îi numește ,, urmași,,……,, UN STRIGĂT,, autor Cristi Dobre trebuie auzit, măcar prin citirea poeziei și trebuie deslușită reverberația ecoului acestei poezii…..Asociez poezia picturii de mai sus și apelativul,, trăibilă,, cum ar fi spus Nichita Stănescu.

Alte poezii ale autorului

Lepădați în brațele uitării

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

 

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

 

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

 

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

 

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

 

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

 

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Mai mult...

Prioritatea prostiei

Într-o zi, mergând molatic

Singur, prin localitate,

Întâlni indicatorul

"Proştii au prioritate!"

 

Îmi veni pe loc ideea

Sã îl smulg de acolo-n grabã;

Dar mã rãzgandi zicându-mi:

"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!

 

Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã

- Proşti cu crengi, proşti mititei -

Unii nu vor şti vreodatã

Cã e semnul pentru ei!"

 

Cum rãmase semnul teafãr

- Din motivu-acesta poate -

Nãtãfleţii de tot soiul

Au şi azi prioritate...

Mai mult...

O viață cu de toate

Eu n-am crescut, cum, alţi copii,

În puf se deşteptarã;

Dar am avut şi jucãrii

Şi parte de-o chitarã.

 

Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!

Nici n-aş fi vrut sã fie!

Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

De tot ce mi-a dat mie!

 

Avut-am parte de pãrinţi

Şi de copilãrie.

De unde nu... eram pribeag

Sau mort, sau... cine ştie!...

 

Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,

Nici zile, prin spitale;

Şi-ntotdeauna mi-au plãcut

Cântãrile corale.

 

Cãci, şi biserica din sat

Mi-era atât de dragã!

Şi-atât de multe amintiri

De vremea ei, mã leagã!

 

Cã parcã şi acuma vãd

Cum se deschide uşa,

Şi cum apare, surâzând,

În pragul ei, mãtuşa!

 

Pe moş' Petreanu, cum venea,

Scoţându-şi pãlãria,

Pe Bunu', pe bunica mea

Şi pe sora Maria!...

 

Cum sã nu vreau, acele vremi

Ca ochii-mi sã le vadã?

Dar timpul le-a acoperit,

Cu ani şi ani, grãmadã!

 

Ai mei nu au avut averi

Dar, m-au purtat în şcoalã;

Şi, de acasã n-am plecat

Nicicând cu mâna goalã.

 

Super-talente n-am avut,

Nici aer de vedetã,

Decât cã, dupã ce-am crescut,

Mi-au luat o bicicletã.

 

De hoţi şi de linguşitori,

N-am dus vreodatã lipsã;

La fel, cum soarele de nori,

Şi luna, de eclipsã.

 

Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat

Atunci când mã rugasem,

Mai mult decât am meritat,

Sau, decât Îi cerusem.

 

Mã-ntrebi care e gândul meu

Şi scopul meu, anume?

De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,

Cã sunt şi eu pe lume...

 

Cã-n mâna Lui, e mâna mea,

Cã nu am a mã teme,

Cã-n zorii vieţii m-a chemat

Şi m-a gãsit devreme.

 

Mai mult...

Pamflet pandemic

Încã avem, sã ştiţi, suflet în noi,

Pe care nu-l lãsãm la îndemâna

Unor aşa netrebnici de ciocoi

De nu ştiu ce-i ruşinea şi nici frâna!

 

Sã nu mişcãm, voi ne legaţi de pat

Iar de durerea noastrã-n cot vã doare!

Sunteţi nãtângi sau voi chiar aţi uitat

Cã umilirea, cere rãzbunare?

 

Abia-aşteptaţi sã zicem: "Aoleu!"

Ca sã ne şi reduceţi la tãcere...

Fãrã sã ştiţi c-avem un Dumnezeu

Mai lângã noi ca multe-infirmiere!

 

Noi nu o sã vã fim vouã pe plac

Urmând a voastrã dezumanizare!

Voi nu aveţi seringã şi nici ac

Din oamenii cinstiţi, sã faceţi FIARE!

 

Lehamite ne e de ce legi daţi

- Ce n-au avut românii-n veci sub soare! -

Vã plac oamenii tot mai încuiaţi,

Cu cheile prostiei sclipitoare.

 

Minţiţi poporul, din obişnuinţã,

Aşa cum procedaţi voi, an de an!

Promiteţi tot ce nu vã stã-n putinţã,

O, neam fãrã ruşine şi viclean!

 

Voi v-aţi înstrãinat de-acest pãmânt

Şi aţi fãcut dreptatea de ocarã,

Atunci când v-aţi legat cu jurãmânt

Sã prãpãdiţi tot ce e sfânt din ţarã!

 

Pre legea voastrã nu mã pot baza

- Elevi cu patru-n tezã la chimie! -

Pre indivizi ce-acuz-o formã rea

Şi fãrã precedent: DE NEBUNIE!

 

                         ☆

    

De nebunia lor ne-am sãturat,

De ştiri, de propagandã, de mizerii,

Ni-e dor sã respirãm aer curat

Şi fãrã presupusele bacterii!

 

02.12.2021, Gostkow, Pl

Mai mult...

Steaua săracului

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

 

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

 

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

 

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

 

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

 

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

 

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

 

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

 

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

 

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

 

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

 

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

 

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

 

                             ☆

 

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

 

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

 

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

 

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

 

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

 

                          ☆

 

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Mai mult...

Răspunsuri pierdute

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

 

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

 

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

 

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

 

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

 

                    ☆

 

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Colacul amintirilor

Aud picăturile căzând,

E furtuna afară.

Dansez în ploaie,

Pe lângă apă,

Pe chipul meu o lacrimă arzătoare.

 

Ce n-aș da, Doamne,

Să pot iubi din nou,

Dar golul din inimă

Mă distruge

Bucățică cu bucățică.

 

Lacrimile cad

În apa de ploaie.

Îmi aprind o țigară,

Gândurile prin cap suroaie.

 

Vremuri frumoase…

Fericită eram, îndrăgostită

De un băiat

Ce mă făcea să ard.

 

Râdeam, nu fumam,

Fericită eram.

O cutie de energii pozitive

Ce acum abia de mă mai ține.

 

Fumul se pierde prin ploaie,

Surâd, dar tot mă doare.

Mi-e dor de tine,

Inima mă înțeapă.

Inspir și expir fumul,

Ceva mă apasă.

 

Sunt pierdută…

În fiecare seară mă rog

Să fii bine, să fii iubit,

Chiar dacă pe mine m-ai zăpăcit.

 

Încep să înnebunesc.

Nu pot dormi,

Nu pot râde.

Trecutul mă ajunge.

 

Mi-e dor de vremurile vechi

În care râsul era real.

Acum e doar o mască

Care mă ține departe de viață.

 

Furtuna începe mai tare,

Este 12 noaptea.

20 de apeluri ratate…

Nu-mi pasă, oricum nu sunt departe.

 

Nimeni nu mă observă.

Toți știu că fumez,

Toți mă judecă,

Dar nimeni nu înțelege

Că o să mă curăț cât mai repede.

 

La dracu!

Cineva vine.

E un băiat, ceva cunoscut îmi atrage atenția.

E el, e cineva pe care cândva îl iubeam.

Nu m-a rănit,

Dar ceva din el mă făcea să ard.

Eram fericită…

Ceva e ciudat.

 

Începe să se facă negru.

La naiba, doar nu se termină…

Am clipit, eram în viață.

Ploaia încă se aude.

Deschid ușor ochii…

Am avut iar o viziune.

 

Telefonul sună,

Toată lumea e îngrijorată.

Dar eu sunt atât de calmă.

 

Nu știu dacă o să trec peste,

Dacă o să mai pot iubi.

Nu îmi pot vedea viitorul,

Doar trecutul care trebuie dat uitării.

 

Telefonul încă sună.

Am terminat țigara.

Mai scot una.

Dar pentru prima dată

După mult timp,

Văd luna.

 

Era așa de luminoasă.

Prin picăturile de ploaie care o reflectau,

O lumină duioasă

Care o gheață rece îmi arătau.

 

Îmi aduce aminte de el.

Arată ca ea:

Atât de rece pe exterior,

Dar așa de cald pe interior.

 

La naiba, îmi fac rău singură.

Trebuie să-l uit.

Are pe altcineva,

E fericit.

Dar eu?

Eu nu mai exist.

 

Nu știu ce fac aici.

Părinții mă sună,

Prietena mea mă caută.

Acum un minut am văzut-o,

Era disperată.

Dar hanoracul negru

Mi-a acoperit fața.

 

Picăturile de apă cad de pe mine.

Ajung acasă.

Spre surprinderea mea,

Toată lumea panicată.

 

Era doar mama nervoasă.

Eram pedepsită iar,

Dar nu-mi pasă.

Făceam ce voiam.

 

Oricum nimeni nu mă înțelege.

Ce rost are să-i înțeleg,

Când ei mă tratează cu regret?

 

Nu mă chinui să ascund mirosul de țigară

Care venea din cale afară.

Dar nimeni nu vorbea.

Știau că oricum nu mă pot opri,

Așa că nu-și risipeau cuvintele pe nimic.

 

Am adormit.

Coșmarul a apărut.

Cineva este cu mine în cameră.

Am un cuțit la gât.

Mă ridic.

Nimeni nu este aici.

Nu mai suport, îmi zic.

 

Este ora 4.

Toți dorm.

Ușa e încuiată.

Nu pot ieși să-mi văd de dor.

 

Am cheie de rezervă.

Îmi iau niște snackuri.

Mă uit la părinții mei dormind,

Apoi la prietena mea.

Planuri mari aveam,

Dar eu nu mai pot rezista.

 

Am lăsat un bilet pe masă.

Urma să fac ceva greșit.

Am luat o funie.

I-am lăsat prietenei mele un jurnal,

Să nu-mi plângă de milă.

Nu o puteam vedea așa, deoarece o iubeam.

 

O lacrimă a curs.

Am ieșit din casă.

În locul în care ne-am cunoscut,

M-am așezat pe o bancă.

 

În față era un copac,

Era copacul amintirilor,

Care urma să fie al morților.

Am legat funia,

Mi-am așezat capul.

Aveam un bilet în mână

Pentru iubitul meu,

Care era al alteia.

 

Lacrimi au început să curgă.

Nu puteam face asta.

Inima îmi bătea.

Îmi era frică.

Nimeni nu era,

Doar eu.

Până când din umbră cineva apărea.

Tot ce am văzut a fost că a luat-o la fugă.

Înspre mine venea,

Iar după am căzut.

 

M-am trezit la spital.

Cineva era lângă mine.

Nu era el, dar era prietena mea,

Care mă iubea.

 

Am început să plâng.

Inima mi s-a luminat.

Părinții mei nu erau.

Nu le păsa.

Dar în schimb era toată școala mea,

Toți speriați.

 

Am tresărit.

Nu-mi venea să cred

Ce vedeam în față.

O coadă imensă

Cu flori de viață.

 

Întunericul a dispărut.

Cei care trebuiau să fie au plecat.

Cei care din lumină făceau întuneric

M-au lăsat.

 

Le simțeam dorul,

Dar nu voiam să mă întorc.

Din umbra speriată a venit lumina încurajată.

Din negru tot e alb.

Aveam o viață normală.

 

Lumina a învins

În momentul din noaptea amară.

Nu știu cine m-a salvat,

Dar îl iubesc

Și-i voi mulțumi mereu.

Mai mult...

Omul

 

Simplu trecător prin viață

Stau, privesc nedumerit

N-ai iubire nici povață

De la omul ce-a murit

 

Zace o căprioară moartă

Pe asfaltul uscat și închis

Plânge și Mama-natură

Astăzi omul iar a învins

 

Zbor păsările în tandem

Una carne și alta oțel

Și împroașcă mult în aer

Un prea toxic oxigen.

 

Verdele frumos odată

Azi e galben, veștejit

Casele cu mama, tatǎ

Rămân un loc ruginit

 

Totu-n jur fără culoare

Parcă toate au ruginit

Nimic nu mai e valoare

Nici cei viu, nici ce a murit

 

 

 

Mai mult...

Portret în alb

Simt a iernii rece gheață,

Șoptindu-mi vag și cu dulceață

Cum mă-ndeamnă să visez

Și-un ultim portret să-i pictez.

 

Precum un sacru jurământ,

Îi aud vocea sus, în vânt,

Și, după multe lupte crunte,

Eu pic lat pe-acel lugubru munte.

 

Stau, ascult și bag de seamă:

Geru-mi cântă cea din urmă gamă.

Fără vlagă, treptat devin greoi

Și-ntrezăresc priviri de moroi.

 

Oare îmi joacă mintea feste?

Sau au primit și ei de veste

Că-n aceste ceasuri de tortură

Cu greu mă zbat la ultima pictură?

 

E ger, și albul mă completează,

În ochi, marea ceață se instalează.

Cu-n gest final, cam dureros,

Închei acest portret tăios.

 

Mai mult...

Nopțile iubirilor moarte

Noaptea asta-i minunată

Ca o rochie de mireasă

Noaptea asta ești a mea, 

Așa cum și inima mea i-a ta

 

Noaptea asta-i menlancolică

Certurile devin tot mai dese

Durerea mai mult se adâncește

Dar, ție pacă începe să nu-ți mai pese.

 

Dar văd că nu te mai intereseză 

Că ți-am pus sufletul pe tavă

Iar inima mi-ai spart-o ca pe o vază

Din zâmbetul tău nu mi-ai mai lăsat nici măcar o rază

 

În noaptea asta, totul moare.

Chiar și zâmbete, și voie bună

Acest fapt prea rău mă doare

Iubirea noastră începe să apună.

 

În fața acestui fapt, mă declar învins

Mai mult...

Gheața

gheața de sub mine e tot mai subțire,

o simt cum crapă sub pașii mei grei,

și orice mișcare oricât de ușoară,

mă poate lăsa să mă pierd printre ei.

 

imi țin răsuflarea dar frigul mă arde,

nu știu cât timp mai pot să rezist.

poate că mâine n-o să mai fie,

poate că mâine n-o să exist.

 

intind mâna-n gol, dar nimeni nu vine,

nimeni nu vede că sunt pe final

că gheața se rupe, că lumea ma uită

că-n mine e haos, tăcere și val.

Mai mult...

În locul unui ,,La mulți ani!"

Azi, în loc să-ți dau o floare 

Și în brațe să te strâng,

Îți aprind o lumânare 

Și te rog să-mi vii în gând.

 

Brăzdat chipul de necaz

Și albită de vreme,

Ai muncit fără răgaz,

Să nu-ți pierzi copiii-n lume.

 

Ai plecat din suferință

La ceata cerului senin,

În urma ta, firava-mi ființă,

A înțeles că toți murim.

 

Nimeni nu știa să spună 

O poveste ca și tine,

Scumpa mea, bunică bună,

Cu tine era atât de bine!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍