🎤 Risipă

Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,

nu,

El râde când o rază îl lovește și pe loc–

arsura e ceea ce-și dorește,

numai să fie...

Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul

de îl înfingi în spate și să cadă,

însă nu prea departe...

Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,

rămâne până se oprește și mai vrea:

nu se potolește...

Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,

să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,

să-l vadă ca pe o salvare...

Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,

să stingă din scânteie, să o lase să plece,

dar nu mă părăsește...

Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,

să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,

și se chinuie prin fum și multă gheață...

Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,

focul pornește mai repede până ce crește,

mă arde mai tare și nu se oprește...

A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,

și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–

și de flăcările de la frunte...

Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,

căutam să nu plec fără nicio părere,

și m-am rugat în serile infernale...

Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,

să nu m-audă nimeni că urlu de durere,

să nu mă vadă nicio privire...

Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,

căutam să scap și de surzenie și de noua durere,

     apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...

Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,

dar focul tot rămâne,

nu dispare...

E noapte,

prin ceața densă am zărit-o...

–ajută-mă! mi-e groază!

E înaltă,

stă atârnată... ba nu, plutește!

în valuri repezi ea gonește...

E plină,

strălucește ca un far în sânul mării,

cu raza mi-a lovit ochelarii...

E perfectă,

colțuri nu are și e netedă,

se-nvârte-n jur ca o planetă...

Ce înseamnă? ce vrea de la mine?

cad pe trepte pân' la o linie.

Mă ridic și n-o mai văd în noapte...

a dispărut, mă urăște poate...

E zi,

sub lumina astrului e oarbă,

mai bine, nu-mi mai este teamă!

E scundă,

face un pas tiptil și obosește,

îi e greu că nu mai gonește...

E goală,

în suflet și aparență,

de rușine, mă privește cu greață...

E distrusă,

spartă la mijloc și zgâriată,

un gând atunci mi se arată.

Fug după ea; fug să o prind,

o ating, vreau s-o ridic.

În zadar, ea nu mai dorește,

și peste mine atunci se prăbușește...

E vis?

nu, e realitate și doare,

doare când te pălește...

E moarte?

poate, primele chinuri,

lacrimile curg șiroaie, râuri...

E bine?

rău oricum nu-mi este,

zbier când aud acea veste...

E sfârșit?

nu pentru mine, ci pentru sferă,

și mă zdrobește, sigur mă urăște!

Demult visam la a trăi,

Acum trăiesc ca să visez,

Valuri multe; un nufăr–

Se pribegește sub curenți...

Capul iese, capul intră,

Alge, pietre și gunoaie...

Totul vine dinspre mal,

Nisipul curge, apa-i rece,

Eu tot în apă mă scald.

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Traiesc trairile uitate
Si privesc prin ochi privirea
Calator printre morminte
Las in urma amintirea

Ratacit sub cerul vesnic
Sunt purtat de propria soarta
Caut casa parinteasca,mama
Tot umblind din poarta-n poarta

Timpul sterge amintirea
Daruind-umi somnul infinit
Unde parc-o viata trece
Ne simtind ca am trait

Nu traiesc sa fac istorie
Doar traiesc ca asta imi este dat
Incerc sa schimb ceva in viata mea
Dar ce-am putut c-am am schimbat

Viata nu e viata de e moarta
Casa nu e casa de no ai
Visul nu e vis daca nu dormi
Ingerii nus ingeri fara rai

 
Culorile se întuneca si

circul se termina,

Morala spectacolului e

subconștientului lumina.

Trecutul e ca si începutul unui vis,

menit sa fie uitat. 
Va rămâne in gând doar ce merita

cu adevărat păstrat. 

Un început nou, camuflat intr-un

final dureros.

Un gând masochist îmi schițează

chipul curios.

Poezia îmi e armura si

singuratatea strategie,

Toamna in sufletul meu e

in completa armonie. 

Am confundat razele de soare

cu misterul romantic,

Nu știu câți au murit ca sa fie

totul așa dramatic.

Mi-au luat zâmbetul neștiind ca

am o parte întunecată.

De realitatea crunta nu ma

voi lasă înșelată.

Bunatatea e scumpă si am

plătit exagerat.

Nu te poți încrede in frumos si colorat!

Am zis sa fiu lumina,sa împac

eu lumea rea.

Gestul nu se oglindește si

asta face viața grea!

Ma retrag in lumea mea si le trimit vedere,

In adâncul sufletului meu

nu e vorba de durere.

Ma las purtată de sentimente fie bune,

fie rele.

Le însir in versuri ce ma

ajuta in zile grele.

Inchid ochii si ne visez iubiți

la marea neagră,

Intr-un timp când îmi spuneai

 ca îți sunt draga.

Aveai bune cu venin si

veninul era dulce,

Un sărut inocent putea răstigni o cruce.

M-am trezit din somn adânc

si acum începe aventura.

Nu ma las captivă de ceea ce se

simte ca tortura.

Realitatea m-a mințit si pare

a fi ceva făcut!

Planetele nu s-au aliniat perfect

atunci când m-am născut. 

As vrea sa dau de vina dar sunt

o fire optimista,

Ma folosesc de rău,

e o calitate mai sinistra.

Sper ca versurile mele sa fie

răspuns la întrebări.

Ceva drăguț si rece,

pentru a dragostei serbări. 

Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.

Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.

Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.

Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.

Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.

E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.

E pană de curent și pană de voință de a trăi.

O zi de luni, cu soare negru,

Pare că-mi zâmbește dinadins, 

Un pui de flacără nestins

In amintirea unui gând funebru.

O zi de luni cu negru soare, 

Pare că-mi zâmbește mai aprins

Și încet prin lume s-a întins

O zi de luni, cu negru soare.

O zi de luni, cu soare negru,

Zi întunecată și blestem,

Peste suflet rece din infern,

In amintire.. gând funebru. 

O zi de luni cu soare negru,

O monotona așteptare

Spre vecile fără scăpare,

Gând funebru.

De Adam Ioana Andreea Lenuța 

Oare pot fi enumârate ,câte dureri  poate duce un părinte

în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec

așa se călesc și merg mai departe .De dureri  fizice  mergi

la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu

o vreme ,apoi poți uita ...Dar când  pierzi  un copil  e altceva!...

A fost secerat  de  o boală ,de un accident ,te resemnezi

Domnul ,a vrut să-l ia  ...Dar durerea  cea mai mare  este când ,

l-ai crescut mare și ca părinte  îți spui  mai e puțin ,și își va găsi

un drum  al lui.Un copil  e o fericire faci tot să-i fie bine .

Dar când  descoperi un adevâr cumplit : copilul  tău s-a rătăcit ,

o boală grea  l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,

vezi  cum raza  ta  de soare ,moare  încet ,încet ...Asta-i durerea

cea mai mare . Unde ,la cine să  apelăm ,noi părinții : Pe lume

nu-i durere mai mare . s.o.s.  ne doare!