Ți-aș spune

Că mi-e timpul un prieten cu două tăișuri

și mă încred în el, deși nimeni altcineva nu-l crede cu adevărat,

decât dacă a adormit buimac în tufișuri,

pe când era mort de beat.

Mereu se spune că timpul le rezolvă pe toate,

dar eu cred că, de fapt, timpul doar trece…

Și câte din lume, care au fost și sunt importante,

n-au rămas fără viață în timpul rece?

Sunt supărată pe mine că timpul se duce

și te absoarbe câte puțin în el, zi după zi,

și nu pot să-i fac nimic decât să-mi spun

că așa e felul lui de a fi…

Nu știu cum ceva care nici nu poate fi văzut

poate să-mi pună în suflet cel mai urât anotimp

peste câmpul de flori de primăvară

prin care te plimbi…

Frumos ghiocel, tu să nu rămâi în timp.

Eram doi nori purtați de vânt,

Semănam cu doi copii de departe,

Timizi pluteam pe cer fără să ne vorbim,

Și-am tot plutit așa… până pe Marte.

Acum suntem pe altă planetă,

Și timpul scurt ne încarcă cu ploi,

Mi-ar plăcea să lăsăm toate ploile pe Marte

Să nu le mai ținem în noi.

Ne convingeam că dragostea nu ne vrea,

Ne țineam rătăciți printre sori,

Scăpărau din noi lumini de stea

Dar noi făceam din ele ninsori.

Apoi vântul iar ne cuprindea

Ne purta departe-n pustiu,

Noi credeam că suntem doi nori întunecați

Când de fapt eram împreună un apus așa de viu.

Și de fapt, noi nici nu eram nori,

Căci ție-ți scapă mereu raze din ochii de soare,

Iar eu eram noaptea, asta știam,

Fiindcă nu mai iubisem vreodată un soare așa de tare.

Și drept să spun, mie nu-mi place ninsoarea,

Și nici nu-mi place pe Marte,

Vreau doar să avem curajul să…

Nu ne mai ținem departe.

Tu, care lipsești, de ce nu întrebi

De cei ce rămân prinși în rime,

De cei ce veghează nopțile fără somn,

Cu gândul la tine?

Tu ești motivul pentru care scriu,

Și-aș scrie în fiecare zi ce-i în mine,

Dar nu vreau să știi cât de mult îmi ești,

Cât de plin îmi e pieptul de tine.

Mă plimb în tăcerea ta ca-ntr-un dans,

Și eu tac… dar tăcerea nu-mi ține.

Mă ascund printre rânduri, să nu vezi cum ard…

Și ce dor mi-e de tine!

Îmi place să te privesc

cum stai așa frumoasă în raze moi de lumină,

ca și cum soarele însuși a ales

să se cuibărească în brațe la tine.

Îmi place să te privesc

cum te așezi frumoasă în adâncul ochilor mei,

atât de adânc, încât și când îi închid

te văd recompusă din stele și din scântei.

Îmi place să te privesc

până când trebuie să pleci (suspin)

și deși înțeleg că nu ai nicio vină nici tu

inima mea tot se supără pe tine puțin.

Pentru că după ce pleci, după mine umblă un nor de tristețe,

ca un fel de univers paralel care tot revine,

și mă plimb cu el prin oraș, peste tot

și parcă semăn mai tare cu norul, decât cu mine.

Imi place doar când ești, nu când pleci…

pe cat de adorabilă ești și pe cât de mult însemni pentru mine,

chiar fără să faci nimic… pe atât de supărată pot să fiu pe tine.

(pentru ca după ce te văd știu ca iar trebuie să mă obișnuiesc fără tine)

Nu am de ales decât să mă plimb cu norul ăsta,

(aparent și el e supărat pe tine fără să-i fi făcut absolut nimic)

o să întunecăm tot orașul împreună,

dar ne putem opri, dacă zâmbești chiar acum un pic.

Dragă lună,

Dacă tot stai pe cer degeaba

ca un cerc trist,

Spune-i tu pentru mine

că mi-aș dori să pot să stau supărată,

chiar mi-aș dori,

Dacă nu mi-ar invada gândurile

ca un mic terorist.

Lună,

sferă misterioasă acum mesager

stresat,

Spune-i că o să mai fiu supărată puțin,

o să încerc de fapt,

Chiar dacă poate motivul i se puțin absurd,

Pentru mine este important.

Și dacă întreabă

când o să-mi treacă,

Spune-i de pe al tău tărâm…

că nu știu,

dar spune-i că îmi lipsește atât de mult,

că i-am lăsat înșirate poezii

pe frunze de salcâm.

Lună,

Spune-i că uneori iau cele mai proaste decizii,

Care îmi fac inima grea și mie,

și greu de purtat,

(cred că eu sunt cel mai mare dușman al meu)

Ca atunci când am decis să nu merg să ne vedem

înainte de așa de mult timp în care suntem departe,

Spune-i că sper să nu se fi supărat.

Spune-i lună rotundă și bună,

în final…

Să nu se mai uite așa din gândurile mele

la mine,

cu ochii ăia frumoși foc,

Pentru că încerc să rămân supărată încă puțin,

Dar se sfârșește poezia și cred

că nu mai pot să fiu supărată deloc.

Dintr-o încăpere luminoasă plină de flori,

se auzeau de zori săruturi,

nu orice fel, genul acela neobișnuit de pupici

între oameni și fluturi.

Nu spun eu asta, o spune naratorul,

eu eram parte din poveste, eram în camera cu flori alături de tine,

eu eram omul, tu erai fluturele și ai crede că poezia continuă vesel,

dar te țineam închisă într-o colivie.

Eu te iubesc și credeam că să iubești fluturi ca tine,

colorați si profunzi,

înseamnă să vrei să-i tii doar pentru tine

și să-i ascunzi.

Nu mai știu ce purtai când te-am capturat,

de vorbit nici atât, știu doar ca aveai ochii albaștri cei mai profunzi,

nu pot să neg că mi-e un dor teribili de tine de atunci.

De fluturele care nu m-ar fi lăsat niciodată să mă simt pierdută,

stricată sau poate prea mult,

ar fi stat cu mine în tăcere, dar suficient de aproape

încât să știu că nimic din toate astea nu sunt.

Știu că strofa anterioară s-ar putea

să-i adauge pe aripi greutate,

dar vreau să-l asigur pe fluturele meu

că n-am văzut niciodată în ochii lui

răutate.

Poate că nu știi să gestionezi situația,

sau poate că și eu pun o presiune prea mare,

sau poate că nici nu este vorba de niciuna din astea,

și e doar frică sau resemnare.

Eu nu pot să te judec,

însă nu mi se pare corect nici față de tine, nici față de mine

să te țin pe loc când uite, afară copacii sunt verzi

și ceilalți fluturi întreabă de tine.

Vreau doar să știi că te iubesc din tot sufletul meu,

și că o să rămâi o parte importantă din mine pe veci…

dar acum… vreau să te eliberez…

te las să pleci.

Și dacă te întorci la prima strofă, la acele din zori săruturi,

de fapt erau rămas bun,

în speranța că poate o să ne regăsim din nou ca fluturi.

Până atunci vreau să știi ca îmi doresc să fii așa de fericită încât atunci când te privești în mare,

reflexia ta să fie mai luminoasă decât e vara soarele.

Vino doamne azi la noi,

Și ne scapă din nevoi.

Vino cu puterea ta,

Pentru a ne apăra.

Vino cu iubire mare,

Să ne dai la fiecare,

Din dragostea ta cea mare,

Aceea fericire care,

Doar tu o ai pentru noi.

Iartă-ne pe fiecare,

Ne îndrumă tot mereu,

Noi te lăudăm pe tine...

Pacea sfântă, e cu noi.

Îți mulțumim nencetat,

Ești cu noî e minunat,

ISUSE mare împărat.

În valuri aș pluti și nu m-aș îneca,

Știind că tu-mi ești soarta care mă va salva,

De tot ce simt acum și de un viitor

Care ar putea fi ca trecutul...gol.

Deși era gol, sentimentele-mi erau pline,

Gândurile, și ele, erau doar despre tine.

Despre ochii tăi în care m-aș pierde,

Aș spune-o tuturor dar, nimeni nu m-ar crede

Buzele să ți le explorez, asta-i tot ce vreau,

Nu mă băgai în seamă, dar ele nu dispar.

Vorbesc de sentimente, trăiri și emoții

Pe care le-am cam lăsat în voia sorții.

S-au dezvoltat în timp din ce în ce mai mult

Iar acum nu pot sa le mai alung.

Si poate ca nici nu vreau...

Aceste dorinte nu mai apareau.

Dar tu exiști, așa că sunt și ele,

Vreau să îți spun: "TE IUBESC!" dar fără perdele.

Să mi te imaginez cum dormi

nu mi-e destul,

mi-aș dori să pot să te îmbrățișez

chiar acum 🥺

În timp ce tu ai vorbi  neîntrerupt

despre orice îți trece prin cap,

și eu te-aș asculta cum ai vorbi despre tot

și despre nimic anume,

trecându-mi blând degetele

prin părul celei mai frumoase și adorabile prințese din lume.

(prințesa mea)

Nu vreau să exagerez,

dar dorm ca un înger știind

că tu ești de celălat capăt al ecranului,

cu fățuca aia scumpă pe care

îmi doresc mereu să o văd zâmbind.

Din nou, nu vreau să exagerez…

chiar deloc,

dar ahhh, când o să înveți să te teleportezi? 🥺

Nu cred că mai pot…

de fiecare dată când mintea mea își imaginează,

cum ar fi să te ating pentru prima oară,

sau sa fiu super aproape de tine în realitate,

sufletul meu aproape că explodează.

(Nu știi tu atâta chimie,

cât de dragă îmi ești tu mie.)

(ahhh, nu mai am răbdare până să te văd 🥺)

Oricum, până atunci,

voiam să știi că luni și marți

sunt exact ca o rândunea,

(în sfârșit libertate)

Deci fii pregătită pentru o avalanșă

de atenție și de iubire,

că am de gând să recuperez timpul

în care nu am putut să fiu aproape

de mititica mea.

(știu că ăsta nu e cel mai reușit poem din lume… am vrut doar să-ți spun chiar și așa cu ochii obosiți, că te iubesc și că ești cea mai importantă pentru mine, și că ești cea mai frumoasă și că mi-aș dori să-ți pot dărui toată iubirea pe care o simt pentru tine (o iubire imensă))

Noapte bună, mică prințesă! 🐥

Te mai aștept in vis

Cum cândva ai promis

Să ne-ntalnim

O clipă să mai fim

Să mai vorbim...

Despre noi doi

Si umeri goi

Despre vise si dorințe 

Despre neputințe 

Gânduri aprinse...

Despre iubire si durere

Despre clipe grele

Despre furtună 

Și lună plină 

A nopții lumină...

Despre o zi senină 

Un cântec în surdină 

Despre cuvinte

Scrise cu litere sfinte

În suflet... in minte...

Despre ce știm 

Și tot ce iubim

Despre vin

Și gustu-i fin...

Te aștept în vis!

Cum ai promis...

Mi-a luat dorul urma pașilor tăi ce nu mai vin

Dar care-n fiecare seară ii aud în inima mea

Ii mai aștept purtând in suflet senin

Poate-ntr-o sfântă zi mă vor căuta...

Căci mi-ar fi de-ajuns o singură întrebare 

O simplă privire... dar nu de om grăbit...

"Tu scrii de dor sau de uitare?...."

...măcar așa aș ști că poezia mi-ai citit...

Doar că azi, paharul meu de poezie

S-a umplut de lacrimi... gata de-un festin.

Mi-e dor și-as fi vrut să-mi spui ca prin magie,

"Ai talent, frumoaso și versul tău ar merita un vin!"

Strofa 1:*  

Respirația se aude  

Un sunet sacadat  

Numeri: unu, doi, trei și  

Stop! S-a terminat...

*Refren:*  

Deschide ochii, simte furtuna  

Adie împreună, freamătă frunza  

Copacii-ți vorbesc,  

Îți spun povestea lor  

Refuzi să o trăiești...refuzi să trăiești

*Strofa 2:*  

Te regăsești aici  

Printre mii de licurici  

Îți luminează calea  

Se vede poteca  

Dar drumul este nesfârșit ...nesfârșit

*Strofa 3:*  

Acum ridică-te , înalță-te

Plutești, zbori departe  

Vântu-ți cântă la ureche  

Mirosul lemnelor arse Ce fumegă-n zare

În toi de vară încinsă

*Strofa 4:*  

Stinge totul, cheamă potopul  

Ridică paharul, îneacă-ți amarul  

Vrei să dispari, dar n-ai habar  

Cât ei vor da ca tu să apari!  

Nu ești de neuitat...

*Strofa 5:*  

Faci parte din povestea ta  

Fără piesa principală  

Sensul tău s-ar termina

*Refren final (x2):*  

Deschide ochii, simte furtuna  

Adie împreună, freamătă frunza  

Copacii-ți vorbesc,  

Îți spun povestea lor  

Refuzi să o trăiești...refuzi să trăiești