Din seria motive pentru care ar trebui să vorbim

Abia aștept să te văd

și nu-ți spun ca să-ți aduc aminte,

ci doar ca să îți trec o secundă prin minte.

Când din atâtea ce trec,

trec și eu pe un gând,

nu stau decât o clipire

de frunze căzând.

Și orice frunză ce pică,

fiecare ți-ar spune înainte să plângă,

că nu-i vine să creadă de noi,

ca nu am vorbit încă.

Și ca să-ți aduc aminte,

cu fapte, nu cu cuvinte,

când te înveleai cu iasomii,

ți-am trecut iarăși prin minte,

după ce am venit de departe, departe,

căutând să învăț cum să aduc o poezie în realitate.

Nu-i vina mea,

ca dacă-i așa,

putem spune ca mintea-i a ta și a mea

și poate ca pe undeva,

noi ne traversam mințile deja.

Abia aștept să te văd și…

să-ți spun asta nu prea îmi convine,

că atunci când chiar o să te văd o să mor de rușine,

așa că îți spun și ție nu ca să știi,

Îți spun ca să îți stric puțin liniștea

Și să-ți fie și ție rușine împreună cu mine.

Și dacă după asta

există în tine vreo urmă de resentiment,

să știi că si ura-i un sentiment și o stare

deci o să iau asta cum îmi convine,

și o să se consider că ai sentimente pentru mine,

nu contează de care.

Am vrut să-ți scriu aseară,
dar am zis că îmi sting înainte pleoapele doar o secundă
și acum că m-am trezit realizez că
a fost o secundă cam lungă…

Știi? Stând în preajma ta mai mult am început să cred
că nici aerul din jurul tău nu e aer normal
și chiar și atunci când faci lucruri obișnuite,
le faci să pară ceva special.

Mă straduiam să-ți memorez chipul,
te priveam cu disperarea celui care crede că iubirea poate fi păstrată în memorie,
ca apa într-o palmă,
și mă gândeam că dacă te strâng destul în priviri,
mai târziu când dorul o să îmi vină,
o să am rezerve din tine.

despre asta… nu a funcționat.

De fapt știam ca nu o să funcționeze niciodată
pentru că să reții o privire ascunsă
înseamnă cel mai adesea că o să se risipească
și o să-ți fie dor de celălalt imediat cum ieși pe ușă.

Iar tu te plimbai așa prin lume ca o furnicuță harnică desigur
și atunci îmi imaginam ceva nebunesc,
că am o radieră umană uriașă
să pot să-i șterg pe toți și lumea să rămână pentru puțin doar a noastră.

Ce frumos ar fi să avem lumea doar pentru noi,
deja îmi imaginez cum luna s-ar colora albastră,
cum copacii desfrunziți și goi ar înflori pentru noi
de teamă că nu apucăm să ne iubim cu adevărat înainte ca lumea să se sfârșească.

Partea înfricoșătoare la lumile care stau să se termine,
este că mereu te întorci și spui că vrei să te mai uiți puțin în urmă pentru ultima dată,

dar cea mai înfricoșătoare parte cu adevărat este să nu fiu lângă inima ta niciodată.

De aceea, chiar dacă lumea noastră pare că se termină,eu încă cred că putem s-o oprim pentru o clipă
doar tu și eu să fim...
inimă lângă inimă.

Dă-mi privirea ta… doar pentru o clipă,

Căci nopțile mi-s lungi și fug de zori

Primește-mă sub genele tale lungi,

Să mă învelesc în albastrul ochilor tăi.

Mă pierd în ochii tăi ca într-o poveste,

Ca într-o noapte-n care nu adorm,

Și-aș vrea să nu clipești prea mult…

Mi-e dor de tine până la nesomn.

Atât de mult m-a strâns tăcerea lumii,

Că brațele-mi tânjesc să te cuprind,

Să-mi odihnesc fruntea pe umărul tău,

Lângă inima mea să te simt.

Dă-mi ochii tăi și lasă-mă să-ți dau

Pentru privirea ta, o stea…

Și dacă somnul tot nu vine, rămâi,

Fii noaptea mea.

Iar dacă o să clipești prea des

Și din privirea ta mă pierd,

Te ating cu un sărut pe obraz

Și cad cu dorul meu în piept.

Și când îmi fac curaj,

Iar te privesc.

… Cred că sufăr de inimă

plină, plină,

(în ultimul stadiu)

pentru că încep să mă asemăn

din ce în ce mai tare

cu o lumină.

Tot ce știu despre lumina asta

este ca îți este identică, aș putea să zic,

(ba nu, tu ești mai frumoasă)

oricum de când mi-e dor de privirile tale,

până și boala asta incurabilă

e mai blândă un pic.

Dacă am fi construiți fizic din lumină,

Te-aș duce pe marginea unei prăpastii să iți spun că te iubesc,

într-un decor plin de crini,

în timp ce mă dau mare în fata altor lumini.

Tu nu ai zice nimic,

Dar din felul tău de a mă privi,

de a fi,

te uiți prin mine și îmi spui că deja știi.

Și îți pui mâna pe obrazul meu,

dar nu rezist atingerii tale

așa că îți iau mâna în mâna mea

și îți sărut podul palmei.

Inima îmi bate ca nebuna,

(Nu serios, ți-am zis la început ca sufăr de inimă plină, plină)

Ne uităm unul la altul cu atâta iubire,

Că stânca pe care stăm nu ne mai ține.

Dar stânca a pierdut din vedere

că suntem lumini și luminile

nu mor în cădere.

(Doar de inimă plină, plină)

M-ai atins blând, ca vântul serii,

Ca un fior cules din tei,

Și-n clipa aceea, printre tăceri,

Eram doar noi… cerul și ei.

Un colț de cer, un pas spre zori,

Un vis ce-n lume se desprinde,

O clipă fără trecători,

În care totul se aprinde.

Sub ochii tăi, oglinda mării

Printre comori uitate-n vreme,

Ca doi străini purtați de valuri,

Zburam pe nori, în valsul lebedei.

Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,

Când mâna ta s-a prins de mine,

Și-n pielea arsă de-al tău timp,

Mi-ai dăruit puțin din tine.

În dependență de-o iluzie abuzivă.

-Nici nu mai știu cum a început! 

Mă regăsesc adesea pierdută 

În lumea de sub chipul de lut.

Iarăși învăluită de un fals miraj

Privesc la oameni fără chip.

- Sunt prizonieră într-un sevraj,

Mă întreb de la ce-a pornit!?

Noaptea a trecut pe furiș,

Și razele de soare strălucesc.

Iar păsările vesel în luminiș,

Ciripesc și viața o îndulcesc.

Aș putea gândi la o scrisoare,

Dar mi-e frică de răspuns.

Ca-l meu dor să îl măsoare,

Iar s-ar pierde în nepătruns.

Oare în sufletu-mi s-a strecurat

Simbolul clipei de emoționare,

Subconștientul meu s-a bucurat

Și s-a înclinat spre înduioșare?

Dar soarele se-ascunde la apus,

Și o priveliște ca a unui vârstnic

La care luna sus pe cer s-a interpus

Gândului meu unic și năstrușnic.

Mi-am despicat trupul pentru tine

De ce mi-ai călcat inima?

Inima-mi bătea, 

Singurul organ ce mai simțea 

Cu sânge cald pompa...pompa.

Frumusețea ta m-a ruinat,

Nu mi-a mai ramas nimic de dat

Mi-ai distrus puritatea cu cuvinte reci 

Ai reușit până si sufletul sa mi-l fereci

Privirea ta m-a moleșit

Ceva ce nu am mai simțit

Ochii-ti scanând încăperea,

Repede m-au găsit

Posibil sa ma fi căutat?

Poate intr-un gand neterminat.

Oare o fi fost un blestem?

O glumă pentru a te distra?

Dacă mi-ai arata si zambetul acela

Problema e ca sigur te-as si ierta.

Esti noua mea adicție...

Pe cat de păcătoasă,

Pe atât de dureroasă

Deții prea multă putere asupra mea

Si asta clar îți plăcea.

Și astăzi nu mai e, un strop de iubire

Nu mai pot sa plâng

Durerea ma răpus

Nopțiile nedormite, nu s-au terminat

Ce am așteptat, nimic nu s-a întâmplat

Sa mai fiu un scut, eu am renunțat

N-o sa mai fiu acolo, căci sunt alungat

Iar din toate, doar o lecție am învățat

Și de-mi veți duce dorul

Sa nu ma căutați

Caci am ales sa fiu

Puternic, chiar de-am fost abandonat

În noapte, în visul meu ai apărut
Și m-ai lăsat să te iubesc cu foc,
Dar la final zâmbind mi-ai spus
Nu te-amăgi, că este doar un joc.

Surprins, m-am întrebat în gând
Ce-a vrut, prin vorba ei să spună,
Când eu speram ca într-o bună zi
Să-mi fie-aleasa și-a  mea

...stăpână.

Te-am întâlnit și fulgerat am fost
De-a ta privire, caldă, îndrăzneață,
Însă, eu rușinat, nimic nu am rostit
Simțind cum glasul... îmi îngheață.

Ne-am despărțit, ca buni prieteni
Făr' a rosti, că îmi doresc mai mult,
Nu știu, dacă s-o uit sau să mi-o caut
Dar simt că inima îmi zice...s-o ascult.

........................................
Visul s-a dus, dar mi-a lăsat speranța
Ca într-o zi pe fata visului să o găsesc,
Să pot rosti cuvintele... ce mi-au lipsit
Și ce-am iubit în vis, cu ea să-mbătrânesc!

Cântă pasărea iubirii

La fereastra unei fete

In asfințitul serii,

Legând două suflete.

O vara-ntreaga ciripi

De pe ramura -nfllorata 

Fâlfâind ușor din aripi 

De a lor amor mișcata. 

Venise toamna ruginie,

Palise trilul ei divin,

Răgușise de la ploaie, 

Despartind a lor destin.

Purta idila lor in gânduri 

Printre frunzele uscate,

Ciugulea din ea frânturi 

Sub privirile tăcute.

Se cuibari de gerul iernii

In scorbura de Sub geam,

Râvnind blândețea vremii,

Noi la sobă ne chirceam.

Visam o nouă primăvară 

Cand glasul ei de mierla, 

Cândva cu flori ne cununara ,

Dăruind din ea o perlă...

I do not live these days, I wait.
I drift through time, disjointed fate,
each hour a wound the sun won't bind,
each minute stitched with you in mind.

Your absence is a second skin,
a quiet ache that hums within,
like violins too far to hear
but close enough to draw a tear.

And yes, I know, just one more night,
and Sunday blooms in fragile light.
But longing isn’t ruled by clocks,
nor caged by roads or mountain rocks.

I miss you like the roots miss rain,
like poets miss unwritten pain,
like hands that once knew how to hold
still tremble in the evening cold.

There’s no defense, no mask, no art,
just you engraved across my heart.
And though I’ll see your face so soon,
tonight I kiss the empty moon.

If you feel anything at all,
let it be this, let silence fall
like stars collapsing in your chest,
and know: where you are not, I rest
in shadows only you can part,
I breathe, I break, with all my heart.