Rosa 2

Crăciunul cel vechi - sărbătoare păgână

E ziua lui zeul cel neluminat !

În patria zisă, acuma: ,, română ,,

 ,, Feriți - vă de dobitoc sugrumat! ,,

Și Paștele - i dat la evrei în zi sfântă  (!)

Și altora de pe tărâmul iubit ;

Dar tot pe acolo minunea nesfântă

Îl tot amăgește pe cel necăit (!)

Iar anul cel nou :nu știmsigur când este

Doar de descifrăm într-un Vechi Testament,

Căci bestia ce fi -va, curând : o poveste

Schimbat-a din ,, vremi ,,  și porunci cu îndemn -

Veniți, batalioane române : acasă ...

„Protest“

„Mamă,

am devenit un râu

mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,

bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.

Mamă,

mi-e bine aici

Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu

Fluier lașilor din înaltele castele

Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude

ca unda care tună deasupra

De la focurile de avertizare

Astăzi au călcat încă o fată, mamă

Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam

Nu pot să mă întorc acasă

Trebuie să curg până nu curățăm străzile,

Casele, orașele, țara,

Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.

Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.

Este cald printre semeni tăi.

mamă, o mașină accelerează.

Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.

Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,

Dar aud oasele mele cum zbiară.

Mamă, mi-e frig acum,

Dar sângele de pe trotuar este cald,

Roșu ca şi capota mașinii,

Precum carnetul meu de student,

Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi

Nu voi ajunge acasă.

Autor: @encodedmoon“

/traducere/

https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/

Whisky fin, din butoi vechi,

Licoare nobilă, fără perechi.

Un strop pe buze, foc în piept,

Taină ascunsă într-un concept.

Culoarea-i aur, miros de fum,

Parfumul cald te duce-n drum.

Pe mal de râu sau lângă foc,

E whisky-ul cel mai bun joc.

Din Scoția rece, povestea vine,

Istorie-n sticlă, ce-l ține bine.

Și fiecare strop ce curge lin,

E-un cântec vechi, sublim, divin.

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

Umbre vii ale codrilor senini

Trilul florilor răsunătoare din priviri

Pământul ce mustește a viața 

Curge lin și îmbietor 

Liniștea ce o parcurg 

Printre verdele senin 

Un bondar ce caută 

Nectarul și parfumul vieții sale,

În el se întrezărește 

Frumusețea și liniștea naturii.

Am realizat că viața nu e decât o simplă loterie continuă.

Azi poți fi, iar mâine totul se evaporă in valurile mării care disperată speră într-o speranța...azi totul ți se cuvine, iar într-o oră te trezești întinsă pe covor, într-o neputință anosta, nu ți poți da drumul lacrimilor să curgă încet pe obrajii tai înflăcărați precum focul unui incendiu ce nu se mai termina, nu poți striga, nu te poți mișca, doar stai întinsă pe nenorocitul ăla de covor și cu fiecare secundă trecută, simți cum respirația ți se taie, iar tu ești într-o continuă neputință.....Ești jos la pământ, realizând că trebuie să te ridici însă....ceva, acolo, te trage in jos, și mai in jos, de covorul groazei in care împietrești pentru minute in șir.....Timpul parcă se oprește în loc, iar disperarea traversează oceane și mari și totuși, tu ești jos, pe covor...

Într-un final, lacrimile incep sa se prelingă pe obrajii mei, semn că în scurt timp, calvarul se va termina pe jumătate, iar mintea mi poate realiza din nou 

                                      Semnat, un simplu luptător 

încep să îți uit vocea

și privirea, 

trupul

și iubirea.

încep să nu mai plâng când îți aud numele

chiar și când altcineva îți spune glumele. 

încet încet mă trezesc la realitate

chiar dacă nu te pot uita în totalitate. 

încep să uit cum îmi zâmbeai

și cu câtă căldură mă orbeai.

încep să nu te mai visez

chiar dacă nu vreau să te uit,

un ultim dans vreau să dansez

și apoi să-mi văd de drum.

Oameni, priviți, căci lumea-i frumoasă,

De ce s-o strivim cu vorbe ce dor?

În suflet e-o flacără caldă, aleasă,

S-o-aprindem cu pace, nu cu fior.

De ce să strângem doar pentru noi?

Din palme întinse răsare iubirea,

Un zâmbet, un gest, o vorbă de-apoi

Pot naște lumina, pot șterge-amintirea.

Privește cel slab, ce-și pleacă privirea,

Întinde o mână, alină un gând.

Empatia schimbă tăcerea-n iubire,

Și-aduce speranța în chipul plăpând.

Că lumea-i un cerc ce-napoi ne întoarce,

Ce dai, vei primi, ce rănești, vei purta.

De-aceea, fii bun, căci doar binele-n pace

Rămâne pe veci și nu poate pleca.

Așează în lume mai multă lumină,

Învață să crești prin blândă iubire.

Când sufletu-ți dă, el mereu se-nclină

Spre zări mai senine, spre nemărginire.

Nu simt decît durere-n suflet

Acum , că pleci, e prea tîrziu

Lacrimi îmi curg pe obraz încet,

Imaginile minții  nu se șterg.

Aveam in față viața toată,

Sa ne-o trăim în doi și poate,

N-ar fi rămas doar ploi și umbre

Dar n-am știut iubitule , mai multe !

De-aș putea pune pe o foaie , toate simțirile reale

Neșlefuite nestemate , în dar eu ți le-as da pe toate !

Rămîi o amintire vie , regret cernut prin sita vieții

Povestea noastră o să fie , pururea a tinereții .

De-aș mai avea încă o dată , o șansă să te întîlnesc

Ți-aș spune : viața toată ,fără tine nu vreau să o traiesc!

Un fluer de melodii,

Cântă alinarea dorului, 

Într-un vers de melancolii, 

Sufletul amorului. 

Cu chipul senin și etern, 

Amorul tău ce plânge, 

În inima maternă, 

Sufletul tău se stinge. 

Într-o ramura de smarald, 

Te acoperă florile suspinate, 

Într-un fior și un destin cald, 

Căci mereu plâng după tine. 

Acum dormi în pace, 

Și izvoarele șoptesc, 

Într-o privire ce tace 

Dorurile tale care nu-ți mai lipsesc. 

Ochii tăi de cristale, 

Își închide geana dulce, 

Și ți-am adus toate dorurile tale, 

Căci tu mi-ai lipsit și gândul sa te culce. 

Am sânge de reptilă

Şi inima de gheaţă,

Nimic nu mă-ncălzeşte,

Doar a ta dulce faţă.

Când te privesc mă tulbur

Şi inima-mi se-ncinge

Şi simt cum dă în clocot

Prin vene al meu sânge.

Am braţele de fiară

Şi-n loc de pumni obuze,

Nimic nu mă doboară,

Doar ale tale buze.

Când te sărut mă clatin,

De parcă umblu beat

Şi pumnul mi se face

De pluş catifelat.

Am muşchii de felină,

Ca o panteră sunt,

Nimic nu mă alină,

Doar sânul tău cel blând.

Când te dezmierd mă umplu

De un fior gingaş,

Mă liniştesc pe dată,

Devin un pisoiaş.

Am firea de hienă

Şi instincte de rechin,

Nimic nu mă înfrânge,

Doar trupul tău cel fin.

Când mă lipesc de tine,

Ca-ntr-o capcană-s prins,

Din care n-am ieşire...

Şi mă declar învins!

     Cât timp curg apele 

Mereu bârfesc țațele 

Pe toată lumea din sat 

O i-a încet la tocat,

   Și desfac firul în opt 

Vorbesc până numai pot.

Fiecare ce-a făcut,

Ce-a mâncat și ce-a băut,

Cine s-a mai măritat,

Și care a mai divorțat 

     Cine și-a mai luat mașină,

Care a mai făcut o vilă

Cine cu cin' s-a iubit,

Câți s-au născut, câți au murit 

     Și dacă nu au ce vorbi,

Încep ele a născoci 

Și scot mereu din capul lor 

Bârfeli pe seama tuturor.