Pustiu...

timpu-mi ticăie vecin singurătatea
în lumea după sticlă
vânt se înăspri
toamna-şi lasă zdrenţe
în călimar cu frunze
ceru-şi pune mască
de nuanţă gri

apa-şi strânge pieptul
să-ntâmpine durerea
clipe putrezite
îmbătrânesc culori
pete stau de veghe
în veşminte negre
le aud cum strigă
uneori

urma mea sleită
împiedică o umbră
iarba zace verde
sub gloanţe moi celești
simt miros de moarte
frigul muşcă buze
frunzele-mpietrite
dorm scrisori cu vești

drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit

drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori

iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?

Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.

pe la toamnă iar
foi de calendar
vor cădea pe palmă-n loc de frunze

tapetate-n geam
ploi din ocean
spală rujul tău gravat pe buze

se usucă-ncet
florile din piept
ca fântâna ce-a pierdut izvorul

pagină-n caiet
viața-n amanet
albă de cerneală găzduiește dorul

noaptea pe fundal
frigul infernal
drum până la oase taie bisturiul

stele-ntr-un final
nu mai cad pe mal
ieri și-au cununat jarul cu pustiul

Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa 
și-a apei.

Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.

Te rog,
te rog să nu mai vii, 
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald 
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.

E tot în suflet,
tot clădit grămadă,
un fel de haldă
unde ruginesc lumini,
aici valsează gânduri
între pereți furtuna
și urmele-i dezgroapă
cavoul de-amintiri.

E tot aici
c-un fel de șopot -
dezgolindu-mi câte-o taină
mă îmbrăcă în neliniști
ca mireasa-n albe haine,
mă aruncă-n fum de beznă,
unde-s orbii heruvimi,
să-nfloresc a lor privire
cu o haldă de lumini.

E tot aici
cu iz de grații,
un fel de recital din aritmii,
culegeri de-amețeli uitate,
prăfuind întunecimi.
Tot grămadă,
într-un suflet:
și năluci, și dor, și ură
se-mpietresc în piept cerneală
ca rugina pe sculptură.

În lumina lunii stai...

Aştepți, gindindu-te la mine,

Din nou sfîrşitul lunii mai,

De ani de zile aşa rămâne.

Cât timp deja in urmă este?

De ce aştepți şi nu te duci?

Deci, poate crezi că anii peste,

Voi cade iar din ceiaşi nuci.

Aşa a fost şi prima oara,

Ții minte? Am căzut şi tu mai ridicat,

Dar pleacă iarăşi primăvara 

Şi eu cu ea tot am plecat.

De 4 primaveri aştepți 

Plângând asupra vechiului mormânt,

Să ştii că nu mai vin din nou la tine,

Să ştii că nu te vreau plângând.

Deci pleacă, 

Îți promit că nu mai vin în vis

Te las să pleci şi iartămă,

Rămîne iar pământul plâns,

Să nu mai cadă nici o lacrimă.

Scriitor: Bulai Vlad

Portretul tău este însăși iubirea

Și cum nimeni nicând nu va cunoaște taina aceasta,

Iubito, așa cum fumul sau chiar ceața

Ori norii jucăuși pot desena portrete,

Sau valurile mării învolburate,

Pot vijelios să ni se-ncrunte,

Iar tunetele înspăimântătoare chiar să ne-alunge temători,

Îți spun că nici un pictor nu-ți poate desena portretul!

Căci muritorii nu văd departe,

Nici înțelegerea adâncă n-au,

Portretul dragostei este himeră,

E arta cea înaltă ce ține prizoniere toate celelalte arte,

Ce-i descifrată doar de zei!

(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Plutesc în aer două inimi

Și vântul le tot duce,

Se-ntorc și își vorbesc

Lângă o cruce.

Ce mult a mai trecut

De când te-ai dus,

Te rog de vrei să-mi spui

Cum este Sus?

Pe-aici este cum știi

Nimic schimbat,

Doar eu îmbătrânit

De-atât oftat.

Am fost și ieri pe-aici

Să ud o floare,

Că tare s-a mai ofilit

Arșița-i mare.

Copiilor le merge bine

Și au de toate,

Mai trec și pe la mine

Puțin..c-atât se poate.

Nepoții au crescut acum

Și merg la școli,

Învață de pe laptop

Nu de pe coli.

Cei mari au casa lor

Servicii bune,

Nimic nu le lipsește

Sunt peste tot în lume.

În sat puțini am mai rămas

Doar cei bătrâni,

Mulți tineri sunt plecați

Printre străini.

Ieri s-a dus la cer și Veta

Poate vă întâlniți,

Era bolnavă sărăcuța

Și-n mari suferinți.

N-a mai plouat de mult

E mare uscăciune,

Mereu cerem să plouă

Prin rugăciune.

Nici Domnul nu ne mai aude

Că suntem păcătoși,

Ne facem că iubim

Rămânem... mincinoși.

Mă strânge frigu-n spate

Așa că am să plec,

Dar voi veni și mâine

La cruce să m-aplec.

Nici azi n-ai scos o vorbă

Doar eu ți-am povestit,

Mi-i inima pustie

Și ochii triști.

Te rog să ai răbdare

Că am să vin la tine,

Nu știu la ce timp

Poate fi mâine...poimâine?

Te las acum și cer iertare

Că este noapte,

Și-ți spun că te iubesc

În mii...de șoapte!

Privesc în gol

Gândul umblă apatic scotocind interiorul virtual

Timpul curge imperturbabil ascuns în transparență

Plutesc absentând indiferent, colorat translucid

Prezența rătăcită mistic umblă dezordonat

Tălpile goale calcă brutal lumina fecundă

Gonesc amnezic pierdut insipid în decor

Cugetând orb descalec din realitate

Zidite porțile hotarelor cresc nori isterici

Golit fundamental mă-ntunec destrămat

Prezentul curge peste pietrele mele

Macină existența dezintegrând exagerat

Lipsește mâna divină s-alunge infernul

Palmele goale adună febril praf de stele

Căutând insistent jăratec de inimă fierbinte

Ascuțit se pierde-ntre degete căscând răni adânci

Golul crește malign strigând lumina

Obosit dezertez himeric în visare

Patul ca un deșert m-așteaptă gol

Ajung băntuind între dunele abstractului

Uscat mă desprind golit de speranță

Biată materie amorfă rostogolindu-se în gol

Sena nu va sti niciodata, 

Cine a trait cu adevarat, 

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Care a iubit cu adevarat,

Martha? Sau Raymond Radiguet?

Sena nu va sti niciodata, 

Daca noi am fost cu adevarat, 

Ceea ce am fost, 

Sau ceea ce am visat ca suntem. 

Martha? Sau Raymond Radiguet? 

Ne vom revedea într-o altă viață
Schimbați,sau rămași așa,la fel,
Vom fi slabi sau bătrâni la față,
Chiar și mersul nu ne va fi altfel.

Vom trece încet traversând strada
Și ne vom privi nițel din depărtări
Poate că nu ne-o aminti perioada,
Pe când trăiam grămezile de stări

Nici că vrând să întoarcem timpul,
De putem schimba,n-om face nimic
Fiindcă deloc n-ar schimba faptul,
Ce nu-l uitam cândva măcar un pic.

Poate,ne-om apropia unul de altul
Încercând să vorbim câtuși de puțin,
Dar distanța între noi distruge totul
Și rămâi pe vecii decât doar străin.