Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 9 octombrie 2024
Vizualizări: 246
Poezii din aceiaşi categorie
🎤 I need you
I yearn for you like dawn for light,
A fleeting ghost in endless night.
Your fragrance lingers, soft yet bold,
A whispered tale the winds still hold.
Your smile, celestial, graced the air,
A golden hymn beyond compare.
Now silence hums where laughter grew,
A hollow space where love once flew.
I need you like the moon needs tides,
Like fate adrift on time’s divides.
Through endless echoes, I pursue,
Yet every path dissolves in blue.
We wove our days with threads of fire,
Each moment etched in soft desire.
Now echoes of our footsteps fade,
As solitude becomes my shade.
Night calls your name, yet finds you not,
A specter lost, a star forgot.
I reach through dreams, though dreams deceive,
For shadows lie, yet hearts believe.
I need you like the moon needs tides,
Like fate adrift on time’s divides.
Through endless echoes, I pursue,
Yet every path dissolves in blue.
If time could weave its threads anew,
I’d find my way—back home to you.
Idila Roz a Inimilor Îmbrățișate
Lumina apusului era o explozie de culori roz pal, metamorfozând cerul într-o picătură etereală ce se scurge în tabloul edenic al vieții noastre, care ne învăluiește în grația divină a amorului. Adierea serii, dulce ca un susur al zânelor, ne mângâia pielea, aducând cu ea arome paradisiace și promisiuni de veșnicie
Fiecare sărut pe buzele tale era o constelație de stele, o simfonie de dorințe ce dansa pe firmamentul cerului nostru interior
Sub cerul roz, noi doi eram imortalizați într-o capodoperă a iubirii, unde fiecare atingere era o pensulă delicată, trasând arabescuri de pasiune și tandrețe. Inimile noastre, două flăcări gemene, băteau la unison într-o armonie perfectă, creând o melodie sublimă a sufletelor îndrăgostite
Fiecare clipă petrecută împreună devenea o odă scrisă de mâna destinului, un vers ce intona despre fericire și împlinire În brațele tale, timpul se transforma într-o iluzie, iar noi pluteam într-un ocean de euforie, mângâiați de adierea blândă a serii și de sărutul veșnic al iubirii noastre
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Un ultim pahar
Îmi doresc atât de mult, singură să fiu pentru o vreme
Să nu fiu întrebată cum sunt și ce mai fac
Cumva am primit lecții, acum doar
îmi fac teme...
Și tot ce azi imi mai doresc este să tac...
Doresc atât de mult, să mă ascund de toate pentr-o vreme
Vreau liniștea să o găsesc să-mi bată la ferești,
C-am obosit s-alerg printre iluzii când doar înfrunt orgolii omenești!
Oricum n-o să-ntelegeți nicicum durerea
mea
Și nici subiect de râs nu imi doresc a fi
E-o luptă ce o duc cu mine și chiar de este grea
Singură vreau să îmi duc războiul in aceste bătălii.
Și nu-mi doresc mai mult, decât sa fiu lăsată să sufăr în tăcere
O să-mi revin, dar azi, tristețea și dorul mi-au zâmbit
Și pentru că e greu, posibil că va mai dura o vreme
Și-atunci poate o să-nțelegeți...ce-a fost e
c-am iubit!...
Ultima noapte
Eu te-am privit în noapte
Sub cerul plin de stele
O prea frumoasă fată
Cu ochii că mărgele
Cu părul fluturat de vînt
In rochie pin-la genunchi
Și cu privire sfinta
Te rog doar sa nu plingi
Că veri rămîne,iar eu plecat voi fi
Aceasta noapte-i ultima
Te rog in urma mea,
Te rog sa nu mai vii
Din Neagra Strainatate
Liniste!
In sufletul meu
Nu mai e timp
Pentru distractii...
Pentru bucurii...
Pentru iubire...
Acum,
In intunericul meu
Recapitulez
Iarasi
Evenimentele
Vietii mele
Si simt ca
Nu mai am
Sanse
La evadare...
Asa ca
Las moartea cea oarba
Sa caute-n mine cu mana de moasa.
🎤 I need you
I yearn for you like dawn for light,
A fleeting ghost in endless night.
Your fragrance lingers, soft yet bold,
A whispered tale the winds still hold.
Your smile, celestial, graced the air,
A golden hymn beyond compare.
Now silence hums where laughter grew,
A hollow space where love once flew.
I need you like the moon needs tides,
Like fate adrift on time’s divides.
Through endless echoes, I pursue,
Yet every path dissolves in blue.
We wove our days with threads of fire,
Each moment etched in soft desire.
Now echoes of our footsteps fade,
As solitude becomes my shade.
Night calls your name, yet finds you not,
A specter lost, a star forgot.
I reach through dreams, though dreams deceive,
For shadows lie, yet hearts believe.
I need you like the moon needs tides,
Like fate adrift on time’s divides.
Through endless echoes, I pursue,
Yet every path dissolves in blue.
If time could weave its threads anew,
I’d find my way—back home to you.
Idila Roz a Inimilor Îmbrățișate
Lumina apusului era o explozie de culori roz pal, metamorfozând cerul într-o picătură etereală ce se scurge în tabloul edenic al vieții noastre, care ne învăluiește în grația divină a amorului. Adierea serii, dulce ca un susur al zânelor, ne mângâia pielea, aducând cu ea arome paradisiace și promisiuni de veșnicie
Fiecare sărut pe buzele tale era o constelație de stele, o simfonie de dorințe ce dansa pe firmamentul cerului nostru interior
Sub cerul roz, noi doi eram imortalizați într-o capodoperă a iubirii, unde fiecare atingere era o pensulă delicată, trasând arabescuri de pasiune și tandrețe. Inimile noastre, două flăcări gemene, băteau la unison într-o armonie perfectă, creând o melodie sublimă a sufletelor îndrăgostite
Fiecare clipă petrecută împreună devenea o odă scrisă de mâna destinului, un vers ce intona despre fericire și împlinire În brațele tale, timpul se transforma într-o iluzie, iar noi pluteam într-un ocean de euforie, mângâiați de adierea blândă a serii și de sărutul veșnic al iubirii noastre
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Un ultim pahar
Îmi doresc atât de mult, singură să fiu pentru o vreme
Să nu fiu întrebată cum sunt și ce mai fac
Cumva am primit lecții, acum doar
îmi fac teme...
Și tot ce azi imi mai doresc este să tac...
Doresc atât de mult, să mă ascund de toate pentr-o vreme
Vreau liniștea să o găsesc să-mi bată la ferești,
C-am obosit s-alerg printre iluzii când doar înfrunt orgolii omenești!
Oricum n-o să-ntelegeți nicicum durerea
mea
Și nici subiect de râs nu imi doresc a fi
E-o luptă ce o duc cu mine și chiar de este grea
Singură vreau să îmi duc războiul in aceste bătălii.
Și nu-mi doresc mai mult, decât sa fiu lăsată să sufăr în tăcere
O să-mi revin, dar azi, tristețea și dorul mi-au zâmbit
Și pentru că e greu, posibil că va mai dura o vreme
Și-atunci poate o să-nțelegeți...ce-a fost e
c-am iubit!...
Ultima noapte
Eu te-am privit în noapte
Sub cerul plin de stele
O prea frumoasă fată
Cu ochii că mărgele
Cu părul fluturat de vînt
In rochie pin-la genunchi
Și cu privire sfinta
Te rog doar sa nu plingi
Că veri rămîne,iar eu plecat voi fi
Aceasta noapte-i ultima
Te rog in urma mea,
Te rog sa nu mai vii
Din Neagra Strainatate
Liniste!
In sufletul meu
Nu mai e timp
Pentru distractii...
Pentru bucurii...
Pentru iubire...
Acum,
In intunericul meu
Recapitulez
Iarasi
Evenimentele
Vietii mele
Si simt ca
Nu mai am
Sanse
La evadare...
Asa ca
Las moartea cea oarba
Sa caute-n mine cu mana de moasa.
Alte poezii ale autorului
Amintirea-i doar un vis
Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui
Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate
O amintire tot repetată, în visul cel de demult
O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit
Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele
Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit
Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor
Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea
Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea
Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis
Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci
Hoinar fără acasă
Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,
stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.
Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,
pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.
N-am unde să mă întorc,
acasă nu-i decât o idee răsuflată,
un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.
Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?
Mă gândesc să merg spre nord,
unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,
sau poate spre sud,
unde soarele e o cruce ce arde visătorii.
Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,
un gol ce nu se umple niciodată.
Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,
să ridic pereți din aer
și ferestre din tăceri,
să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.
Dar cui să-i spun „bun venit”
într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?
Vreau să plec, dar plec degeaba.
Drumurile-s doar iluzii,
un puzzle lipsit de margini.
Poate că locul meu nu există.
Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.
Constelație incompletă
Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele
Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele
Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid
O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia
Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou
Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită
Că, cu ce folos să am o lume întreagă?
Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel
Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă
Înger sau demon
Eu nu sunt om – nu pot fi.
Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,
Prea multe voci care strigă în același timp:
Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.
Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză
Să se stingă.
Sunt înger când dau tot ce am –
Inima mea e un altar pentru ceilalți,
O punte peste prăpăstiile lor.
Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,
Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.
Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine
Pentru a-i ține întregi?
Dar uneori, suferința mă schimbă –
Devine o umbră care-mi atinge mâinile,
Și devin demon.
Răzbunarea mea nu e un foc,
E o gheață care curge prin venele mele,
Rece, tăcută, nemiloasă.
Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,
Dar nici nu-mi pare rău.
Mă simt vie doar la extreme.
Vreau să fiu peste tot, să văd totul,
Să cunosc fiecare colț al lumii,
Să strâng toate iubirile posibile,
Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,
Adorată de mulțimi și în același timp
Singură până la os.
Mă epuizez alergând spre validare,
Dar și ea mă dezgustă –
Centrul atenției e o scenă
Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.
Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,
Și totuși urlu după cineva
Care să pătrundă haosul din mine
Fără să-mi ceară să-l traduc.
Viața asta îmi pare mică,
Prea strânsă pentru inima mea expansivă,
Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.
Vreau să trăiesc nebunește,
Ireal, irațional, ca un vis euforic,
Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,
Să fiu o explozie care nu se mai oprește.
Dar mă simt moartă în același timp,
Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.
Și creierul meu e obosit,
Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.
Nu știu dacă pot să mă opresc,
Nu știu dacă vreau.
Poate sunt înger, poate demon.
Poate am fost menită să fiu amândouă.
Un paradox viu, un haos frumos.
Dar undeva, în acest carusel de extreme,
Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:
„Ești destul. Tu, așa cum ești,
Cu toate contradicțiile tale,
Ești destul.”
Regina morții
Oh, iubirea mea amintire de ce mi se scurge sufletul vejtejit încă pe foaia destinului?
Dacă oricum tu ai s-o rupi și se va mai duce înco iluzie atât de dulce spre cer...
Credeam că trăirile noastre sunt definiția extazului ci nu clipele ce aparțin efemeritatii eterne
Dar m am trezit într-o zi cu lacrimile amare în pustiul pe care îl consideram iubit, dar era doar un ghimp în coaste, un abis printre stele speranțelor mele
Și m-a purtat ca mutul departe de cuvintele ce-i descriau iubirea pe care o pretindea că o purta cu atâta foc pentru mine
M-a purtat suflet pe suflet, dar nu-mi auzea strigătul profund îndurerat și doar pătrundea după geamăt de plăcere
Mi-a pus coroana pe cap, m-a încoronat și m-a făcut regina morții, iar în loc de inel mi-a cioplit inima în bucăți și sufletul răstignit pe cruce
Suspin rece și avid
Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid
Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid
Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați
Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere
Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense
Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji
Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene
Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa
Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept
Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima
Amintirea-i doar un vis
Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui
Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate
O amintire tot repetată, în visul cel de demult
O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit
Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele
Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit
Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor
Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea
Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea
Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis
Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci
Hoinar fără acasă
Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,
stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.
Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,
pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.
N-am unde să mă întorc,
acasă nu-i decât o idee răsuflată,
un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.
Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?
Mă gândesc să merg spre nord,
unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,
sau poate spre sud,
unde soarele e o cruce ce arde visătorii.
Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,
un gol ce nu se umple niciodată.
Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,
să ridic pereți din aer
și ferestre din tăceri,
să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.
Dar cui să-i spun „bun venit”
într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?
Vreau să plec, dar plec degeaba.
Drumurile-s doar iluzii,
un puzzle lipsit de margini.
Poate că locul meu nu există.
Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.
Constelație incompletă
Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele
Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele
Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid
O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia
Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou
Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită
Că, cu ce folos să am o lume întreagă?
Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel
Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă
Înger sau demon
Eu nu sunt om – nu pot fi.
Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,
Prea multe voci care strigă în același timp:
Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.
Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză
Să se stingă.
Sunt înger când dau tot ce am –
Inima mea e un altar pentru ceilalți,
O punte peste prăpăstiile lor.
Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,
Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.
Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine
Pentru a-i ține întregi?
Dar uneori, suferința mă schimbă –
Devine o umbră care-mi atinge mâinile,
Și devin demon.
Răzbunarea mea nu e un foc,
E o gheață care curge prin venele mele,
Rece, tăcută, nemiloasă.
Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,
Dar nici nu-mi pare rău.
Mă simt vie doar la extreme.
Vreau să fiu peste tot, să văd totul,
Să cunosc fiecare colț al lumii,
Să strâng toate iubirile posibile,
Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,
Adorată de mulțimi și în același timp
Singură până la os.
Mă epuizez alergând spre validare,
Dar și ea mă dezgustă –
Centrul atenției e o scenă
Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.
Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,
Și totuși urlu după cineva
Care să pătrundă haosul din mine
Fără să-mi ceară să-l traduc.
Viața asta îmi pare mică,
Prea strânsă pentru inima mea expansivă,
Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.
Vreau să trăiesc nebunește,
Ireal, irațional, ca un vis euforic,
Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,
Să fiu o explozie care nu se mai oprește.
Dar mă simt moartă în același timp,
Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.
Și creierul meu e obosit,
Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.
Nu știu dacă pot să mă opresc,
Nu știu dacă vreau.
Poate sunt înger, poate demon.
Poate am fost menită să fiu amândouă.
Un paradox viu, un haos frumos.
Dar undeva, în acest carusel de extreme,
Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:
„Ești destul. Tu, așa cum ești,
Cu toate contradicțiile tale,
Ești destul.”
Regina morții
Oh, iubirea mea amintire de ce mi se scurge sufletul vejtejit încă pe foaia destinului?
Dacă oricum tu ai s-o rupi și se va mai duce înco iluzie atât de dulce spre cer...
Credeam că trăirile noastre sunt definiția extazului ci nu clipele ce aparțin efemeritatii eterne
Dar m am trezit într-o zi cu lacrimile amare în pustiul pe care îl consideram iubit, dar era doar un ghimp în coaste, un abis printre stele speranțelor mele
Și m-a purtat ca mutul departe de cuvintele ce-i descriau iubirea pe care o pretindea că o purta cu atâta foc pentru mine
M-a purtat suflet pe suflet, dar nu-mi auzea strigătul profund îndurerat și doar pătrundea după geamăt de plăcere
Mi-a pus coroana pe cap, m-a încoronat și m-a făcut regina morții, iar în loc de inel mi-a cioplit inima în bucăți și sufletul răstignit pe cruce
Suspin rece și avid
Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid
Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid
Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați
Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere
Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense
Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji
Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene
Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa
Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept
Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima