Mi-ar fi plăcut...

Privesc cuprins de uimire la a mea fotografie,

Cum din a mea viaţă a reuşit să lege

O clipă trecătoare de un petic de hârtie,

Fără să lase clipa vreodată să mai plece.

Şi uitându-mă pe poză din ce în ce mai mult,

O stranie senzaţie mă-nvăluieşte lent,

Să văd cum clipa care prin viaţa mea a trecut,

O retrăiesc aievea de parcă ar fi prezent.

Prins de fotografie timpul încremenit,

Captiv cu el mă ţine ca pe un prizonier,

Ce nicio graţiere vreodată n-a primit

Şi nici să evadeze nu va putea-n vreun fel.

Căci dacă prin clepsidra cu timp ce se hrăneşte,

Clipele curg întruna şi nu se mai întorc,

Trecând prin poză timpul o clipă se opreşte,

O clipă ce în poză mereu mă ţine-n loc.

Şi astfel când din viaţă va trebui să plec

Şi-al meu trup în ţărână se va preface uşor,

În timp ce o veşnicie prin moarte am să trec,

Pe un petic de hârtie rămân nemuritor.

De crezi că după moarte,

Iisus te va-nvia,

Şi ani de trec miliarde,

Doar somn e moartea ta.

Şi deşi-n lutul rece,

Doar oasele-ţi vor fi,

Prin moarte nu vei trece,

De crezi, ci vei dormi.

Şi chiar dacă o mână

De pulbere o s-ajungi,

De crezi, şi de eşti ţărână,

Te vei trezi atunci!

Sub soarele iubirii,

Mereu e primăvară

Şi înfrunzesc arinii,

Mereu cocorii zboară.

Mereu au flori salcâmii

Şi roşii-s trandafirii,

Ca ale tale buze,

Sub soarele iubirii.

Şi e mereu explozie

De verde prin livezi,

Şi dealurile arată

Ca ochii tăi cei verzi.

Şi-ntruna cântă mierla,

Şi izvoru'-ntruna curge,

Şi glasul lor se-ngână

Cu glasul tău cel dulce.

Sub al iubirii soare,

Dă iarba să răsară,

Mereu răsare o floare,

Mereu e primăvară.

Doar trupul tău fierbinte

Ca a soarelui dogoare,

Mai mult aduce a vară,

Sub al iubirii soare.

Tot ce e poem pe lume,

Din vreo carte ce-ai deschis,

A parcurs mii şi mii bune

De ani, de când a fost scris.

Fiindcă versurile toate,

Încă de la început,

De Cuvânt au fost create,

Când poemele a făcut.

Iar noi cei ce azi le aducem,

Peste timp, de unde sunt,

Nişte mesageri doar suntem,

De poeme, pe Pământ.

Chiar şi astă poezie,

Pe care o citeşti acuma,

Deşi-mi aparţine mie,

Scrisă a fost dintotdeauna.

E atât de multă noapte-n noi,

Că bâjbâim orbeşte,

Chiar şi atunci când nu sunt nori

Şi soarele luceşte.

Şi chiar de nu suntem miopi,

Cu sufletele oarbe

Umblăm pe dinăuntru orbi,

Purtând bastoane albe.

Şi întunericul difuz,

Ce ne cuprinde lutul,

Ne umple până la refuz

Şi inima, şi gândul.

Doar unii dintre noi răzbim

Tenebrele prelungi,

Când sfinţi, Lumina o zărim

Pe lemnul propriei cruci.

Cât de repede trec toate,

Ce grăbită ne e viaţa,

De parcă mai greu şi o noapte

Trece până dimineaţa.

Vara, iarna, rând pe rând,

Se succed că aproape zboară,

Ca şi cum nu-i pe Pământ,

Nici toamnă, nici primăvară.

Chiar şi ale noastre gânduri,

Nu sucombă atât de iute,

Cum mor clipe, rânduri, rânduri,

Ce abia au fost născute.

Dar, iubito, mă gândesc,

Într-un fel că-mi pare bine,

Că secunde năvălesc

Peste tine, peste mine.

Altfel cât ar fi durat,

Clipa de n-ar fi gonit,

De când timpu' a fost creat,

Până noi ne-am fi-ntâlnit!?

Au trecut 2 ani si nu mai stiu ce inseamna sa iubesti

Am iubire de oferit, dar din pacate nu am cui

Ce aleg eu e gresit, iar ce e dat de la Dumnezeu nu accept..

Vreau sa simt ca alaturi de cineva am TOTUL si pot face TOTUL

Dar ma intreb oare exist ceea ce-mi doresc..

Simt ca da, dar timpul asta.. vezi tu

Trebuie sa treaca si inima sa mai fie ranita

Pentru a invata sa iubesc la bine si rau..

Orice ar fi cu speranta si credinta in Dumnezeu

Stiu ca o sa vina si randul meu

Sa iubesc si sa fiu iubita

„Sinele“ sunt „Eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Nu mă cunosc atât de bine precum

cred eu că mă cunosc,

dar tu ești cel care mă cunoști

cel mai bine dintre toți.

Tot ce știu eu despre mine însămi este că

sunt mai valoroasă decât

această inteligență kinestezică,

care ne învăluie pe amândoi și

aparține acestui lanț imens de

ființe umane formând un colos.

Eu sunt cu mult mai presus decât

această inteligență, doar atunci când

ea se blochează între logică și conștiință.

Această conștiință este, uneori,

atât de limitată încât,

atunci când îi ceri prea multe,

începe să se spargă și să se scurgă.

Spre deosebire de tine,

eu sunt o realistă, pentru că

tu ești încă un adormit în această lume

ce aparține vegherii și realității.

Încă mai simt sărutul tău criptic

ca pe o manifestare metafizică

având scopul de a-ți satisface niște dorințe și

de a-ți împlini dragostea.

Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,

pur și simplu, doar magnetism,

sau poate că nu este nimic altceva

decât o alunecare a limbii.

Nu știu, dar știu că, în vise,

tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.

Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.

Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.

Tu ești unic în univers.

Unu, uneori, înseamnă întreg;

„sinele“ sunt „eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in OPA.

Știu că m-aș putea înzăpezi 
în șirul gândurilor tale,
seară de seară
fără-ncetare;
și înghețat de tot,
de tot ce mă-nconjoară, 
mă prefac într-un bulgăre
și încep a mă rostogoli în sufletul tău cald...
și mă topesc încet, încet
aproape de inima ta...
și aburi ies din ființa noastră,
și iar mă îndrăgostesc,
- iar restul e istorie.

Nu se simte fericită

Ci doar recunoscătoare

Mi se pare foarte trist

Pentru o așa floare

Merită să simtă totul

Fiecare strop te ploaie

Adierile vântului

Razele de soare

Fulgii de nea

Cruda uitare

Ofilirea mea

Mare mirare

Nu există dragoste fără tine iubito!

Deci eu spun,există "nu există"

Dacă tu nu mă iubești...

Inexistența lui există, există!

Nu există speranță și fericire când tu ești departe iubito!

Există tristețe așa cum există "nu există",

Nimicul există la fel de bine cum existența există

Și totuși nimicul există iubito în clipele când nu ești lângă mine,

Există iubire chiar dacă acest blestem al lui nu există, există

Eu iubindu-te absolut iar absolutul îl omoară pe "nu există"!

(9 iunie 2024 Vasilica dragostea mea)

Nu cer

Nu cer să-mi dai ce n-ai să-mi dai,

Nici luna-n palme s-o cobori,

Nu cer un drum fără noroi,

Când pașii mei trec printre nori.

Nu cer să schimb ce nu pot fi,

Să mă prefac în altă umbră,

Dar dă-mi curajul de-a trăi,

Cu suflet plin, cu fruntea sumbră.

Nu cer nimic, doar să exist,

Să-mi port lumina-n pieptul gol,

Căci tot ce vreau, în mine-i scris,

Și-i mai frumos decât un rol.

Nu cer să-mi scuturi stele-n zori,

Nici să-mi deschizi un cer senin,

Când trec prin umbre sau fiori,

Eu vreau doar timpul meu deplin.

Nu cer cuvinte fără rost,

Nici jurăminte ce se pierd,

Doar un surâs, căci e un cost

Pe care viața nu-l dezmierd.

Nu cer nimic, doar să mă știi,

Un suflet simplu, un fugar,

Și să rămâi, să-mi fii, să-mi vii,

Când cerul lumii e amar.