Mamei mele!

Iubita mea te-am așteptat ,

Sperând co să revii 

Să vezi cărările pustii ,

Pe care ne-am jurat odată...

O dragoste adevărată .

În serile când ne găseam ,

Fremătau frunzele în ram .

Raza lunii strălucea ,

Iubita mea .

În ochii tăi de viorele ,

Se oglindeau visele mele ,

Te adoram copil cuminte ,

Furat de calde jurăminte ,

Dar te-am pierdut în ceața serii ,

Și-a ruginit frunza cărării ,

O stea din cer s-a prăvălit  ,

Iubirea noastră a murit .

Drumu-i greu.E alunecuș

Și mă mișc încet, furiș

Teamă mi-i acuși acuși

Parcă a-și fi pe derdeluș

Gheața-i  lucie oglindă

Mă desmiadă vrea să-mi prindă

Un picior și mă răstoarnă.

Mă  desprid urgent de jos!...

Oare cine m-a văzut?

Drumu-i greu de străbătut...

Picioarele nu m-ă ascultă

Și iarăși mai iau o trântă.

Zău că e revoltător,

Ghiața asta e perfidă :

Nu știu ce are cu mine?

Mă tot trage de picioare,

Se uită-n  sacoșa mea

Nu mai am nimic în ea.

Aveam doar vreo zece ouă,

Și le-am împărțit în două.

Ce vă spun acum pare o poveste, dar eu am fost martor la ea.

Personajul principal era chiar prietena mea. Ne-am cunoscut la facultate.

Ana era îndrăgostită lulea de cine? nu merita. Fiu de milionar, făcea risipă 

de bani, ce o fi văzut Ana la el? Că avea un palat,nu casă, cu mașină așa 

bengoasă? Că i se deschideau uș, când auzeau cum îl cheamă,și a cui 

odraslă este?

     Poate Ana era flămândă, a crezut că norocul a dat peste ea? În doi ani de 

     bogăție, aparent, ea nu avea nimic. Prin ce a trecut, lăsăm deoparte , 

ne va povesti chiar ea, însă Ana a fugit în lume, să nu mai fie găsită.

Și-a găsit liniștea într-o cabană în pădurea vecină cu mica fermă a lui Alex

fiu de țăran.Prin muncă a devenit omul cel mai iubit, era respectos, manierat, 

și în ferma lui se muncea cu suflet 

    Ana îmi povestește acum : parcă am fost legată la ochi, acum simt că iubesc

și ce înseamnă iubirea, ea aduce fericirea, mă simt bine aici, cred că aici e 

locul meu.Viața de oraș nu-mi place. Când merg pe drum toți oamenii mă 

salută, schimbăm o vorbă , că așa este la sat.

Pământu-i  obosit, așa mi se pare,

Lumina toamnei îmi bate în fereastră ...

Pustiul vine pe ale noastre meleaguri...

Multe gânduri îmi trec orin minte,

Le adun și le fac loc lângă mine

Gândurile mele sunt triste ,

Cum trist este și cerul când plânge 

În toamna târzie ,golită de cântec !

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

Nici o pată de lumină

În destin nu ne așteaptă

Soarta ne-au făcut-o alții

Hărpăreți și îmbuibați ,

Legea nu-i pentru toți dreaptă .

Legea apără averea

Pentrucă ei au și puterea ,

Îngrădiți  de privilegii ,

Ne promit la patru ani

Trai mai bun și mai mulți bani!

Steluța mea în miez de noapte,

Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,

Și alină-mi durerea cea grea,

Aducându-mi treptat alinarea.

Tu, micuța mea,

Cu atingerea de catifea,

Te rog, ia-mi sufletul în brațe,

nelăsând grijile să se agațe.

Apoi, veghează asupra mea,

Luându-mi toată supărarea,

Cu ale tale palme moi,

Reînviindu-mă din lumea de-apoi.

Și-adună-mă în al tău micuț rai,

Lipsit de orice grele furtuni,

Cu doar soare cald de vară,

Și cu zâmbetele de odinioară.

Of, tu a mea speranță,

Ce revii când lumea-i dureroasă,

Încercând să mă faci bine,

Atunci când nu mai știu de mine.

Că mai apoi, în nopțile reci,

Să-mi spui multe povești,

Unele pline de dragoste și dor,

Pline de al tău farmec amețitor.

Iar eu să stau și să te privesc,

Cum ale tale buze grăiesc,

Și-mi aduc o liniște glorioasă,

Eu uitând de ce mă apasă.

Iar când zorii zilei se ivesc,

Visele alină sufletu-mi singuratic.

Cu blândețe și alinare mă-nvelești,

Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.

Și în fiecare noapte tăcută,

Sub strălucirea ta nesfârșită,

Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,

Tu care-mi redai speranță la infinit.

Cu tine, viața-i mai senină,

Chiar și când greutățile m-apasă,

Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,

Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.

Știu dintr-o  poveste veche,

Că Moș  Crăciun  și Moș Gerilă

Sunt  doi frați ,bine de iarnă  îmbrăcați

Se plimbă c-o trăsurică ,

Cu doi  reni înhămați .

Moș Crăciun ,aduce daruri :

Brazi ornați ,cu beculețe ,

Cu  ghirlande ,jucării

Cum le place la copii .

Moș  Gerilă ,însă vine

Cu  altfel  de bucurii :

Ne aduce nori de zăpadă

Pârtii vesele la munte

Săniuțe ,Om de zăpadă

Strat de omăt peste tot.

Colinde și urăturii

Că așa-i la români .

Moș Gerilă te rugăm

Lasă supărarea ,dusă

Te rog vino pe la noi

Lasă-ne să fim  copii:

Iarna să aduci bucurii!

În suferință sufletu-mi nu mai este

Acum e plin de dragoste, plin de dulcele amor

Lipsit de cântece neîmplinite,de dor,

De nopți fără de somn.

Al meu prinț e venit pe-un cal alb

Poate nu-i așa bleg să asculte de spân

Căci dacă va îndrăzni și-l va asculta,

Am să uit al său nume.

De va veni la mine cu-n sac de-arginți

Îl voi trimite la al meu tată,Împăratul Roșu

Să-l facă necurat,iluzoriu

Ca dracu’.

Fiind fată de-un rău împărat,

Te-am împiedicat ca un obstacol,

Ca în final să ne vrăjim,

Să ne îndrăgostim unul de altul.

Şi afară plouă a jale,
lacrimi mari ca de argint.
Se rostogolesc la vale,
pe al tău chip frumos și blând.
Buzele se încleştară,
inima ți-a împietrit.
Ochii mei vor să te vadă
si în brațe să te-alint.
Părul tău, mătase deasă,
despletit, lăsat pe spate.
Printre degete-mi răsfiră,
suvițele-ți parfumate.
Tu să știi că ești iubită,
eu mai sper că mă iubești.
Atunci când cerul suspină,
stiu că şi tu mă dorești.
Şi pe buzele-ncleștate,
tu sărutul meu să îl simți.
Că ai în inimă văpaie,
dorul tu poți să îmi aprinzi.
Când norii se risipesc
si când soarele răsare.
Eu la tine mă gândesc,
insă lipsa ta mă doare.
Dragoste , iubirea-i oarba,
nici odata nu se spune,
Ori ce ar fi in asta lume,
iubirea nu ne rapune,
Vreau şi soare, vreau şi ploaie
si vreau vântul să adie.
Gerul sper să nu te-ndoaie,
să-mi lași inima pustie

Nu pot să îți spun adio

Când nici nu te-am cunoscut 

Dar te simt departe,

Doare.

Sa te am nu am putut.

Te-am văzut adesea, în treacăt 

Dar tu nici nu m-ai privit

Mă tachinai mereu de-aproape 

Însă eu nu te-am simțit

Mă bucur când te văd 

Cu alții,

Dar ignoranța ta m-apasă

Mă macină absența ta,

Iar dubiile nu mă lasă.

Te doresc în orice clipă,

Fie amiază, fie amurg,

Căci te simt în nopți pierdute

Pline doar de nenoroc.

Te simt în răcoarea 

brațelor mele goale

Care gem în disperare

Să te aibă și-un minut.

Dar tu fugi în altă lume,

Te ascunzi în al meu dor

Și mă lași cerșind în stele

Măcar pentru un praf de tine.

Îți cuprind obrajii în palmele amândouă,

Și te privesc de parcă lumea ar fi doar pentru noi,

Atât de aproape și totusi încă aș vrea să-ți șoptesc,

Că de tine imi este… atat de dor.

Apoi te-aș strânge într-o îmbrățișare profundă,

Să te aduc aproape de tot dorul pe care-l simt,

Acolo, în clipa aceea în care nimic nu mai contează,

Tot dorul aș vrea să-ți cuprind.

Dar privirea ta albastră e acum o scânteie,

Captivă-ntr-un felinar singuratic în noapte,

Mi-e așa de dor de tine, nici nu știi,

Cât aș vrea să îmi fii aproape!