Intuneric și lumină

În prima parte a vieții,

Într-un decor de fast,

Apar două vedete: o fată și-un băiat

Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,

Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.

Sunt frați într-o iubire

Ce s-a înfiripat

Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.

Renunță la părinți, la ordinea firească,

Iar școala se transferă în glastră la fereastră.

În partea a doua a vieții,

Pe-o scenă amenajată …

Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.

El, plin de îngânfare, drogat și tatuat, 

Deja e într-o gașcă, se crede împărat.

Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,

În aburi de beție, ajunge dezaxată.

Povestea lor e tristă, dar personalizată,

Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!

Realitatea, însă, ne spune cu tărie,

Avem un tineret cu fală și mândrie!

Învăță-n școli înalte, în universități,

Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.

Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,

Ei știu cum să separe neghina de secară.

Le celebram știința și munca-n cercetare,

PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!

Viorica E.

Trăim în două lumi mature,

Iubind în taină doar un zeu.

Perpetuăm în rase pure;

Miracolul e: DUMNEZEU!

Iubim, urâm și-n disperare

Sperăm mereu în izbăvire,

Nu vrem, ca lumea să dispară

Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!

Iubim familia, natura,

Copiii ce ne dau fiori,

Iar pe dușmanii plini de ură

Îi premiem cu mii de flori.

Ne fascinează-o lume abstractă,

Pierdută-n ape adânci și reci.

Sau poate-n bolta cea albastră.

Cu o poartă-n RAI, prin care treci.

Ne temem de final în umbră

Agonizant, necunoscut …

Dar știm că-n stația din urmă,

Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.

Viorica E.

Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,

Alarma e reală, dar ignoranța crasă,

Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,

Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.

            Românii patrioți au dus multe războaie,

            Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,

            Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,

            Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.

Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,

Că am lasat o țara săracă în nevoi,

Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,

Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.

              Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,

             E tare frig în clase și suferă de foame,

             Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,

             Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.

Avem conducători și oameni de ispravă,

Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?

Se încurcă în citate cu fler spiritual,

Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.

Români din toată țara și cei plecați afară,

Fortificați puterea cu dragoste de țară,

La graniță să fie tot timpul zid uman,

Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!

Am oprit amintirile la poarta sufletului meu,

Le-am învelit în trandafiri și ghiocei,

Am pus și crini imperiali, chiar și-un curcubeu,

Să pot ca să respir, atunci când mi-este greu.

Am adunat speranțe și visuri de copil,

Le-am strâns într-o trăistuță

Să nu le pierd nicicând.

Am pus și o idilă de dragoste-nfocată,

Și-am sigilat-o în suflet,

Să n-o uit niciodată.

Dar, în vâltoarea vieții,

Apar nori și furtuni …

Ne pierdem în minciună și devenim imuni.

Sfidăm chiar omenia, pe semeni, pe străbuni,

Iar în final ajungem,

Să fim niște nebuni.

Apoi, sleiți de vlagă

Trăim în resemnare,

Și implorăm toți sfinții, le cerem îndurare.

Uităm de fapte bune, în confruntări cu ură,

Iar drumul pocăinței

      E doar o FUNDĂTURĂ!

Viorica E.

Nu știm să prețuim momente fericite,

Trăim prin fantezia romanelor citite,

Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,

Ne fascinează mintea și drumul spre suire.

            Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,

            Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,

            Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,

            Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.

Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,

Motive sunt multiple: invidie și bani,

De avem o datorie sau ei ne sunt datori,

Findul e haotic, in circ și tărăboi.

              Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,

             Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,

             Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,

             Covidul fantomatic devine nepăsare.

Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,

Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,

Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,

Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.

Opriți războiul, oameni de cuvânt,

Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,

Iar viața e miracolo atot ce-i univers,

Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.

            Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,

            Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,

            Ucideți fără milă, la mare departare,

            În chinuri și tortură până la depravare.

Opriți războiul, oameni între oameni,

Viața e cotată la preț inestimabil,

Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,

Ce strigă după mame și vor și jucării.

            În loc de tunuri, drone și arme nucleare,

            Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,

            În orice loc din lume și-n orice melodie,

            Să fie numai dansuri de pace și frație.

Viorica E.

La marginea lumii mele,

Tu la marginea lumii tale,

Se înălțau cuvinte între noi

Ca între copaci crengi

Și valuri peste valuri în mare.

Și frânghii de planete dezordonate,

Pe care mai calc cu un picior de univers

Să adun în buzunare de noapte

Cum spun alte planete

Mi-e dor de tine tare, într-un vers.

După ce adun suficiente sfaturi,

Mă întind ca o frunză pe stradă,

Obosită la cât am călătorit

Am în sfârșit răgaz să vorbesc în gând

Cu frunza mea preferată.

Și-ți spun într-un limbaj de toamnă

Că îmi lipsești și nu mai știu

Cum să-mi scriu dorul

Din piept, pe o coală.

De la marginea lumii mele,

M-am prins

De marginea lumii tale,

Între noi, cuvintele nu mai sunt de ajuns,

Și-au crescut aripi plutind

Și-au învățat să zboare.,

Așa cum zboară o rândunică

Prin ger

Și lună plină.

Neștiind cum să-mi scriu dorul,

Ți-am scris…

O bătaie de inimă.

Mă tem să-ți spun ce-mi arde pe sub piele,

când tu te-apleci în mine, ca o umbră grea, 

ce rost mai au cuvintele, când ele 

se frâng în colțul mut al tăcerii tale, 

ca de-o stâncă rea.

Sunt un strigăt pe care nu-l mai aud nici eu,

un cântec neterminat, într-o limbă uitată

și timpul o hoinară săgeată 

care mă frânge-n secunde 

ce ard laolaltă.

Mi-e frică să pun pe hârtie ce simt, 

căci simțirea mea e un animal sfâșiat, 

și tu taci… și-n tăcerea ta mă mint, 

că poate,

poate n-ai plecat.

Dar tăcerea ta e un oraș fără uși, 

o mare fără mal, un sfârșit fără început

și eu un fel de gri, printre cruci, 

care încă-ți caută pașii 

pierduți.

Aș vrea poate să taci mai blând

să nu mai doară gândul la tine,

căci tot ce nu-mi vorbești se face scrum

în pieptul meu, 

o bibliotecă de ruine.

Pare că te-ai ascuns în fiecare stea,

printre cuvinte nespuse și priviri furișate,

dar eu, eu încă te caut în tăcerea ta

ca un nebun ce n-a învățat niciodată 

cum să te lase.

Dacă m-ai fi auzit, 

dacă ai fi știut că tăcerea ta 

mă face să mă îndoiesc că-s om, 

ai fi venit, 

sau ai fi spus ceva, 

sau nu ai fi spus nimic, 

și poate lumea n-ar mai fi atât de grea.

Te-am visat părinte drag;

Ìntinerit, cu zâmbet larg

Mä chemai din tocul ușii 

Sä-ti urmez docilä pașii. 

Pe cäräri necunoscute, 

Sub privirile tăcute

Mărșăluiam fără popas 

În cadența unui ceas.

La răscrucea unui drum

Te -ai mistuit în fum

Și mă cuprinse spaima,

Și plânsetul de -a valma 

Prin pâcla răsfirată

Făceai eforturi,tată 

Să răzbați nevătămat, 

Curajos,ca un soldat. 

M -ai înșfăcat de braț,

Îmboldit de al tău nesaț 

De a renaște printre noi

Din Lumea de Apoi 

M -am trezit înlăcrimată

Și-mi cer iertare, tată 

Pt dorința mea deșartă 

Sorților să nu despartă...

Ascunde-mă în vânt să îţi şoptesc cuvânt

Ascunde-mă în gând şi-ai să mă vezi curând

Ascunde-mă în crâng, sădeşte-mă-n pământ

Răsar fără  avânt floare de câmp plângând

Ascunde-mă în râu să curgă lung iubire

Topindu-mă încet tot n-am să uit de tine

Ascunde-mă în nori să văd cum ploaia vine

Căzând am să m-ascund în pletele-ţi divine

Ascunde-mă în mare să-nec iubirea toată

Ascunde-mă în piatră s-ajung nisip sub talpă

Ascunde-mă în vatră s-aduc  iubire caldă

Topit de ochii tăi ascunde-mă sub pleoapă

Ascundemă-n culoare, prin apă trecând soare

Ascunsă-n mine floare tot sufletul mă doare

De ochii tăi ascuns iubirii nu-i dai cale

Deschide aripi blând și-adu-mi o alinare

Ascunsă-n mine-adânc nu pot să uit de tine

Te rog să nu m-ascunzi pierdut în amintire

La umbra ta umblând fi-mi azi și ieri și mâine

În loc să te ascunzi ascunde-mă la tine

Iubesc acei ochi ai tăi

Ochi de care m-am îndrăgostit

Ți-ai ales un risipitor poet.

Cât îți voi mai scrie ?

Ce mai faci ,dragul meu străin,

Mă mai crezi tu divină?

Pururi veci te-aș săruta

Inima-mi spune să te simt mai mult

Iar eu doar pe ea știu să o ascult.

Ia-mi trupul și fă-l al tău

Doar ție-ți aparțin, sunt iubirea ta

Prin tine a avut loc Renașterea mea.

Când de-abia răsar zorii

Tu deja-mi ești pătruns în gând

Satisfăcându-mă,trupu-mi atingând.

Îmi aud urechile tale șoapta?

“Te iubesc”.(spus încet)

“Te iubesc din toată inima”.

Te-aș iubi tot mai mult

Nu te-aș mai lăsa, te-aș sprijini

Așa vom putea îmbătrâni.

Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil tu nu crezi nimic din tot ce spun. 

Dar, dacă nu-i așa, te rog explică-mi tu, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?

Și cum ar putea, oare, să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?

Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină

Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină

Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp

Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb

Plâng și acum, când scriu aceste versuri

Și, poate, voi mai plânge multe gânduri 

Eu nu am scris vreodat' o poezie

Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie 

Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă

De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat 

Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat

Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut

M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut 

Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea

Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.

AB