HOINAR

E liniște în toată casa. Din când în când, în sobă, se aude trosnind, parcă blestemând, câte-un buștean înghițit de flăcări jucăușe  și nepăsătoare... Mâța își toarce domol visul șoricesc la picioarele mele, mulțămită că i-am permis să-și lăfăie lenea pe cuvertura de macat a patului. Un ceas ticăie sacadat anunțându-și timpul, în timp ce la ferestre, viforul nebun își urlă din toți rărunchii neputința de a intra în casă și de a rupe această liniște înaltă și sacră de biserică...

Într-un colț de odaie, sub o icoană veche înnegrită de timp, arde palid o cădelniță... chipul sfântului nu se mai vede, s-a pierdut de mult, i-a rămas doar haloul... Pe o policioară stă deschis ceaslovul arătându-și zadărnicia în chirilicele lui slavone... nimeni nu-i mai știe astăzi cuvântul, poate doar bunicul, iar literele-i strâmbe stau martor tăcut în fața timpului.

În rola sobei, se coace încet o pâne... iar pe plită vreo două gutui umplu cu miros proaspăt toate odăile casei, împletindu-și fuiorul cu cel al busuiocului uscat de la capul icoanei. Este seară și faldurile nopții vor să-și coboare din clipă-n clipă cortina de catifea zdrențuită din loc în loc de mici diamante scânteietoare. Frigul de-afară învins de căldura din casă, își scârțâia în zadar nevolnicia sub pași fantomatici.

Deodată, bunicul intră zgomotos în odaie, parcă împins de la spate de necruțătorul vifor, frângând în cioburi tăioase liniștea casei, boncăluind greu, scuturându-se de omătul nins de pe umeri și trosnind brațul de lemne grele în fața gurei flămânde a sobei: Brrr, da' frig îi...

Mă zgâiam la el, la mâinile lui cu degete fine, prelungi, cu pielea subțire, creponată de riduri fine, pătată din loc în loc de pistrui mari, așa după cum sunt caisele vara... Stătea pe un scăuieș în fața sobei, stârnind focul cu vătraiul, agitându-l și vrăjindu-l, iar în mintea mea de copil, parcă și auzeam în șoapte divine, incantațiile cu care bunicul blagoslovea focul... Bre, da' stai locului!, îi zicea el vreunui buștean mai nărăvaș care nu vroia nici în ruptul capului să-și găsească patul de moarte în cenușă.

Și-apoi, liniștea se așternea din nou, fiecare rămânând cu gândurile lui, toată suflarea cădea iarăși în acea dulce amorțeală, părea  că însuși timpul se împiedica din curgerea lui eternă, oferindu-mi o clipă, un crâmpei de semi-întuneric în care un nepot și un bunic își scriau, în gând, veșnicia unul altuia...

Mai pot spune doar că astăzi, deși soba s-a stins, mâța nu-și mai toarce demult visul, iar macatul patului stă neatins și rece, focul acela pentru mine nu s-a stins niciodată, fiindcă a încăput și a rămas pentru totdeauna în adâncul inimii mele de copil și arde încă tăcut, cu aceeași flacără jucăușă, vegheat de mâinile calde ale bunicului meu.

    Cât de departe... cât de departe, 
    sunt gândurile mele...
    Aici tăcerea, e atât de plastică
    încât doare...
    şi din această durere,
    muzica se revarsă vibrând,
    în culori şi forme vii,
    în frunze şi pietre,
    în nori şi câmpii,
    în lacrimi aurii,
    în razele mii...
    
    Şi mor...
    ca şi cum n-am fost
    ca şi cum nici n-am fost...

Vezi tu, eu stau așa, câteodată, cu ochii închiși, de mă gândesc ca tot omu', la ale mele, la toate câte le-am văzut și trăit, în dosul pleoapelor mi se perindă imagini viu colorate și le aud ecourile îndepărtate, mă căznesc să le "prind" mai bine, concentrându-mă asupra lor, fără prea mult efort totuși, fiindcă știu că cu cât stărui mai mult, cu atât imaginea tinde să "fugă" și se "ascundă" după altele și altele, trebuie să par indiferent, s-o amăgesc că de fapt nu-s interesat de "oferta" ei, și uite-așa, na!, că te-am "prins":

... ne aflăm pentru prima dată într-un loc străin, departe de casă, în... Valencia. 

Ne-am hotărât, să ne petrecem o parte din vacanța de vară în însorita Spanie, să "facem" un tur de orașe, începând cu Valencia și continuând cu Barcelona, Madrid, Toledo, Albacete, Benidorm. Urma să ne petrecem câte două-trei zile în fiecare oraș, ca mai apoi, să încheiem sejurul în "New York-ul" Europei. Ne-am urcat în avion, și după un zbor de două ore și jumătate printre norii de vată de zahăr, ne-am aflat la Valencia.

Valencia este un oraș absolut superb, care merită din plin să fie vizitat, are multe de oferit turiștilor, și în cele trei zile cât am poposit acolo, am văzut Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, Podul de Calatrava, și plajele la Mediterana. 

Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, si Podul de Calatrava care unește  tot acest complex turistic, sunt greu de descris în cuvinte, mai ales pentru noi, obișnuiți fiind cu brutalismul de tip comunist ca stil de arhitectură. 

Mie unul mi se părea că mă aflu într-un film SF, iată, am parcurs un drum către o minunată grădină deschisă soarelui, plină cu palmieri eleganți care-și etalau trupurile înalte înspre structura scheletică a acoperișului grădinii, baza ei fiind formată din bănci scobite din loc în loc și acoperite ingenios cu bucăți sparte de faianță albă, strălucitoare...

La ieșirea din grădină, înspre stânga am coborât o scară amplă care dă spre o logie arcuită ca o șiră a spinării, acoperită de tufe verzi înflorite de o sumedenie de flori roșii, în timp ce în fața noastră se înalță siluetele a două clădiri, una sub forma stilizată a unei balene, iar cealaltă a unui pește imens cu spinarea acoperită de panouri de sticlă albastră. 

Tot ceea ce vedeam cu uimire, era construit din beton, oțel și sticlă albastră, pereții fiind înveliți cu aceeași faianță spartă, albă, fiecare clădire oglindindu-se bine gândit în bazine largi cu apă, nu prea adânci, având că scop pe lângă estetică, și răcorirea întregului ansamblu, întrucât simțeam că arșița soarelui e înfrântă de briza ușoară stârnită de undele celor două bazine.

Ca mai toată lumea, după ce ne-am răcorit picioarele obosite în apa răcoroasă, am vizitat, trecând podul, și Oceanograficul, complex dedicat întru totul studiului marin. Acolo am văzut o mare varietate de specii de pești, și am trecut chiar printr-un tunel de sticlă ce străbate în două un imens acvariu. A fost extrem de interesant să vedem cum ne trece pe deasupra capetelor umbra un rechin ce părea fioros, zic "părea" întrucât era sătul, fiindcă nu hăpăia la alte lighioane mai mici decât el și care populau din plin acvariul.

Însă dintre toate aceste minunății, care ne-au suscitat cu siguranță interesul, pe mine m-a frapat seninătatea celor din jur, nu vedeai oameni îngândurați, preocupați, ci doar localnici și turiști deopotrivă, care își petreceau câteva clipe într-un cadru tocmai potrivit pentru relaxare și siestă. De altfel, și în oraș, peste tot, pe străzi, în cafenele, magazine sau mall-uri, domnea aceeași seducătoare atmosferă de calm și de liniște, viața pe Costa del Sol se desfășoară lin, fără grija zilei de mâine, localnicii fiind mai mult decât binevoitori în a-ți arăta cum se trăiește cu-adevărat viața...

Și totuși, după ce am rătăcit prin arhitectura impunătoare a Valenciei, printre ape și umbre de palmieri, am simțit că nu atât locurile, cât însăși tihna oamenilor ne-a dezvăluit ceva esențial: cum să stai pe pământ, fără grabă, cum să lași soarele să-ți încălzească gândurile și cum să faci din fiecare clipă un răgaz de contemplare. Valencia nu ne-a arătat doar minuni de beton și sticlă, ci și tăcerea care vorbește cu adevărat, o tăcere caldă, în care te simți acasă, chiar și departe de casă. Și poate că acesta e adevăratul vis spaniol: nu zbuciumul aventurii, ci liniștea care te însoțește când închizi ochii și lași amintirile să se aștearnă, una câte una, ca razele soarelui peste mare...

Din vreme-n vreme bate vântul   
Peste negura din noapte   
În pustiu se vaită lupul   
Prevestind cumplita moarte...   
  
După nor şi-ascunde luna   
Trupul firav fără viaţă   
Peste tot sclipeşte bruma   
Diamantelor de gheaţă...   
  
Cu paşi repezi se scoboară   
Spre izvorul cristalin   
Şi în susur de vioară   
Îşi îmbie părul lin...   
  
Zăbovind o clipă-două   
Pe-o tipsie de argint   
Îşi încheie haina nouă   
Pe trup alb de mărgărint…  
  
Feciorelnic îşi mlădie   
Umbra printre flori de spini   
În puf cald de păpădie   
Şi-n parfum uşor de crini...   
  
Freamătă-n cuvânt pădurea   
Sub privirea ei de vis   
Tremurând în aşteptarea   
Primului sărut promis...   
  
Ceasul somnului s-arată   
Spre întâii zori de zi   
Către cer luna se-ndreaptă   
Înspre stele ivorii...   
  
Precum pasărea măiastră   
Ce se-nalţă prin foc sfânt   
Luna se destramă-albastră   
Fără lacrimi sau cuvânt...   
  
Vremelnică-i cumplita moarte   
Rânduind vecinic cerul   
Din cenuşă-i va renaşte   
Trupul nou, senin ca lerul...   
  
Din vreme-n vreme-n şoapta nopţii   
Sloboadă colind târziu   
Zodie veche-n balanţa morţii   
Risipind ecou pustiu…

    O, Apophis, zeu ce te târăşti în drum,
    Eu te rog să nu prefaci în scrum,
    Ce-am ridicat prin sacru legământ,
    Al faraonilor, piramidal mormânt!

    O, Atum, ai creat tot universul deopotrivă, 
    Mişcând pe cer, precis, fără derivă,
    Discul solar, înfierbântat de leu,
    În paşi mici, de harnic, scarabeu!
    
    O, Bastet, strălucind în clar de lună,
    Cu mirii, tu zeiţă, ai fost foarte bună,
    Le-ai dăruit să-nchine-n templu sfânt,
    Urmaş destoinic, întru faptă şi-ntru cânt!
    
    O, Beş, tu ocroteşte-mi spiţa veche,
    În cele două ţări fără pereche,
    De duhuri rele şi asupritoare,
    De suflet şi de minte-amăgitoare!

    Tu, râzi copile cu păr aurit, 
    Te scaldă în rouă la răsărit, 
    Iar norii pe cer de stau să fugă, 
    Tu, cântă-le-ncet o mică rugă... 
    
    Ghiocei, mititei, stau să răsară, 
    Şi-n calea ta, au să tresară, 
    Soarele blând îţi va dărui, 
    Pe obrăjor, un mic pistrui... 
    
    Şi nu uita, chiar de va fi vremelnic, 
    Să desenezi pe strada cerului prielnic, 
    Micuţe, minunate, opere de artă, 
    Create simplu-n cretă colorată... 
    
    Şi de va fi să plouă, să nu plângi! 
    Nu ştii că ţii în palma mâinii stângi, 
    Un curcubeu înmiresmat de soare, 
    Ce-a curs din creta ta culoare?

Din vreme-n vreme bate vântul   
Peste negura din noapte   
În pustiu se vaită lupul   
Prevestind cumplita moarte...   
  
După nor şi-ascunde luna   
Trupul firav fără viaţă   
Peste tot sclipeşte bruma   
Diamantelor de gheaţă...   
  
Cu paşi repezi se scoboară   
Spre izvorul cristalin   
Şi în susur de vioară   
Îşi îmbie părul lin...   
  
Zăbovind o clipă-două   
Pe-o tipsie de argint   
Îşi încheie haina nouă   
Pe trup alb de mărgărint…  
  
Feciorelnic îşi mlădie   
Umbra printre flori de spini   
În puf cald de păpădie   
Şi-n parfum uşor de crini...   
  
Freamătă-n cuvânt pădurea   
Sub privirea ei de vis   
Tremurând în aşteptarea   
Primului sărut promis...   
  
Ceasul somnului s-arată   
Spre întâii zori de zi   
Către cer luna se-ndreaptă   
Înspre stele ivorii...   
  
Precum pasărea măiastră   
Ce se-nalţă prin foc sfânt   
Luna se destramă-albastră   
Fără lacrimi sau cuvânt...   
  
Vremelnică-i cumplita moarte   
Rânduind vecinic cerul   
Din cenuşă-i va renaşte   
Trupul nou, senin ca lerul...   
  
Din vreme-n vreme-n şoapta nopţii   
Sloboadă colind târziu   
Zodie veche-n balanţa morţii   
Risipind ecou pustiu…

Am să îti dau luna, dar să nu mai cauti stele
Am să îti dau mâna mea, să nu mai atingi altele
Am să îti dau toate culorile
Dar sa nu le dai pe simple nuante
Am sa iti dau chiar si soarele
Să nu îl stingi vreodată..
Am să îti dau si sufletul
Ca de fiecare dată..

Cum pot să îți declar iubire

De n-aș avea iubirea chiar acum,aici doar pentru tine?

Și cum să-ți pot face vorbire

Dar nu oricare ci frumoasă,

De n-aș avea aici,acum la mine vorbele cele potrivite?

Cum crezi că pot minți cu ușurință

Când adevărul ce-l iubesc e ca un înger păzitor

Lasând minciunile să îți șoptească

Al demonilor negru cor?

Iar de există și minciună

Sau amăgire în amor,

Străine-s toate pentru mine,

Eu stând doar în al îngerilor zbor...

Te-ai întrebat vreodată ce-i amorul?

Sau ce vreau eu când îți tot zic

Banalul te iubesc rostit de cei amorezați?

Nu-i el chiar adevarul ce ne dorește veșnic îmbrățișați?

(1 feb 2024-Vasilica dragostea mea )

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig

Det var tiden for "Jeg elsker dig"

Vi to levede lykkeligt i vores drømme

Det var tiden for "Jeg elsker dig"

Og så ville jeg flyve med mine vinger

Jeg ville gerne opleve andre kærligheder

Andre "jeg elsker dig", andre "altid"

Men det er dig, jeg drømte om om natten min kærlighed

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig

Det var at ville og vide

Alt i livet, måske for hurtigt

Det var at opdage livet

Med dens sorger, dens glæder, dens galskab

Jeg ville leve som tiden

Følg mine timer, lev i nuet

Jo mere jeg levede, jo mere elskede jeg dig ømt

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig.

Abia aștept să te văd

și nu-ți spun ca să-ți aduc aminte,

ci doar ca să îți trec o secundă prin minte.

Când din atâtea ce trec,

trec și eu pe un gând,

nu stau decât o clipire

de frunze căzând.

Și orice frunză ce pică,

fiecare ți-ar spune înainte să plângă,

că nu-i vine să creadă de noi,

ca nu am vorbit încă.

Și ca să-ți aduc aminte,

cu fapte, nu cu cuvinte,

când te înveleai cu iasomii,

ți-am trecut iarăși prin minte,

după ce am venit de departe, departe,

căutând să învăț cum să aduc o poezie în realitate.

Nu-i vina mea,

ca dacă-i așa,

putem spune ca mintea-i a ta și a mea

și poate ca pe undeva,

noi ne traversam mințile deja.

Abia aștept să te văd și…

să-ți spun asta nu prea îmi convine,

că atunci când chiar o să te văd o să mor de rușine,

așa că îți spun și ție nu ca să știi,

Îți spun ca să îți stric puțin liniștea

Și să-ți fie și ție rușine împreună cu mine.

Și dacă după asta

există în tine vreo urmă de resentiment,

să știi că si ura-i un sentiment și o stare

deci o să iau asta cum îmi convine,

și o să se consider că ai sentimente pentru mine,

nu contează de care.

Mai intrebat daca te iubesc cu adevarat
Ti-am raspuns si nu am ezitat
Din tot sufletul meu te voi iubii mereu
Pentru ca tu esti totul meu

Mai bine sufar in tacere
Numai sa stiu ca tu esti bine
Ma multumesc cu ce pot
Fiinca te iubesc pe tine

Nu vreau sa ma lasi, orice ar fi
Pentru ca te iubesc si as suferii
Inima ar plange cu lacrimi de suspin
Si tu nu ai sti ca sufar pentru tine

Lucrul cel mai important
Pentru mine, este ca tu sa fi bine
Chiar daca voi suferii pt tine
Pentru ca te iubesc pe tine

Neconditionat vei simti
Iubirea mea fata de tine
Dar fara suferita si suspine
Te protejez ca sa fi tu bine

Plang uneori, fara ca tu sa sti
Ma intrebi ce am si cu zambet
Iti raspund…nu am nimic
Dar nu… respect ceea ce iubesc

Cand altii iti vor intoarce spatele
Eu voi fi langa tine
Voi merge pana in panzele albe pentru tine
Pentru ca… te respect si te iubesc