Galaxie

Inimii mele nu i-am cerut

Să se îndrăgostească de tine

De nicăieri ai apărut

Te rog, fugi cu mine

Te credeam o aventură 

Nu mai mult de-o lună 

La început voiam să scap de căldură 

Iar acum ne văd mereu împreună 

Există și o parte proastă 

Tu ai iubită și eu iubit

Nu putem să ne ascundem la nesfârșit 

Chiar dacă ce simțim e dragoste adevărată 

Două opțiuni avem

Să fugim putem

Sau să spunem adevărul 

Tu alegi zborul 

Eu am secretul

Tu ai magia

Nu lăsa trecutul

Să ne strice armonia

Secretul e privirea ta

Pentru tine încerc să fiu mai bună 

Tu ai scos poeta

Care se ascundea sub brumă 

Tu emani lumină 

Eu doar mister

Ești ca o vitamină,

Un adevărat cavaler

Într-o zi oarecare

M-ai lăsat doar cu o scrisoare 

Care spunea:"Am plecat pentru totdeauna

Nu mă căuta, nu mă suna"

Mesajul m-a făcut confuză

De ce ai plecat așa fără o scuză?

Durerea pe care o simt e sfâșietoare 

Ca un cuțit în inima îndurătoare 

Regret tot ce-a fost între noi

Nu va mai exista vreodată un noi

Nici să nu te gândești să te întorci 

Sper să te iert până pe-atunci

M-ai omorât cu acele cuvinte

Amintirile mele sunt pierdute

Din vina ta nu mai am încredere în lume

M-ai distrus cu tot cu nume

Acesta e sfârșitul 

Cu plecarea ta ai stricat totul

Nu te vreau în raza mea de vedere

Aici ne luăm la revedere.

Dintre toți băieții putea fi oricine

Dar nu, inima te-a vrut pe tine

A ta nu m-a dorit pe mine,

Ci pe alta pe care o știu bine

Acum inima-mi sângerează 

Respingerea ta o afectează

S-a îndrăgostit de persoana greșită 

Durerea vrea s-o aline cu înghețată 

Vreau să o fac să înțeleagă

De tine nimic nu o leagă

Trebuie să treacă pe modul bucurie

Ajunge câte lacrimi a vărsat din furie.

Tu ai trimis gloanțe în ea

În inima mea

Tu ai făcut-o bucăți pe ea

Pe inima mea

Deși ai o inimă mare

Pe a mea ai distrus-o tare

Poate nu era intenția ta

Dar mă simt ca naiba

Vocea ta dulce ca mierea

Îmi dă puterea

De care am nevoie

Să trec peste orice voie.

Am învățat 

Să visez cu ochii deschiși 

A fost interesant 

Noi doi, singuri, într-o cameră închiși 

Am descoperit

Iubirea se simte, nu se spune

De tine m-am îndrăgostit 

Nu m-am putut opune

Ești un strop de lumină, 

Eu un strop de poezie

Unde iubirea predomină

Cu un pic de nebunie.

Ne completăm minunat

Tu multe mi-ai arătat 

Îmi erai destinat

Demult te-am așteptat.

Nopțile nedormite

Visele ciudate

M-au transformat în necunoscut

În oglindă nu m-am recunoscut

În fiecare zi obosită 

Cu munca prea stresată

M-am săturat 

Viața altă față mi-a arătat 

Acum e rândul meu

Să mă distrez mereu

Vreau să simt că trăiesc 

Din nou vreau să iubesc

Și ne-am întâlnit în astral, pe un colț de stea

Și inima ta s- a contopit cu inima mea.

Îmbrățișare atemporală a spiritului cândva scindat

În două corpuri diferite încătușat.

Cum să - ți dau drumul, să mă desprind din nou de tine?

Să intru iar într-un perpetuum mobile cautandu- mă pe mine?!

Mi- e sete de tine, mi- e sete de noi 

Mi- e dor de întregul ce- l formăm amândoi.

Profesor și discipol pe veci înlănțuiți

În astă interdependență de îndrăgostiți .

Astfel am învățat iubirea la cel mai înalt nivel

Alchimizată toată, eu nu mai sunt la fel.

Molecular parcursam combustia iubirii

Și - am metamorfozat esența nemuririi

Căci dincolo de timp, și dincolo de noi

Rămâne contopită energia din doi.

Pe margini de tăceri albastre

Se leagănă un vis târziu,

Iar luna-și cerne-n nopți sihastre

Argintul pal și pustiu.

Sub teiul gândului ce doare,

Adorm povești fără răspuns,

Și-n frunze moarte, fiecare

Ascunde-un dor ce nu s-a spus.

Tu ai plecat, și-n urma ta

A mai rămas o rană vie,

Ca o lumină ce-ar putea

Să ardă-n veci… dar nu mai știe.

Căci timpul, crudul cerșetor,

Ne fură clipele din suflet,

Și lasă-n loc doar un fior

Ce-nvață moartea cum să umble.

Iar eu, străin de mine însumi,

Te caut printre amintiri,

Dar pașii mei se pierd în gânduri

Și mor sub vechi nedumeriri.

Și poate-n altă existență,

Sub ceruri reci, fără păcat,

Vom fi din nou o conștiință

Ce nu cunoaște „am plecat”.

Va continua sau va rămâne suspendat? 

Nesusținut de nimeni totul va fi uitat. 

Frumoasa atmosferă va continua să fie, 

Dar tu, iubirea mea, ce ți datorez eu ție?

O mie de săruturi ce as vrea să ți le dau

Și o mie de regrete că azi nu te mai am

Mă trec fiorii reci că eu as vrea sa mor, 

Dar tu-ți vei aminti ca te ador enorm? 

Vei plânge că nu sunt, vei plânge ca nu ești? 

Vei plânge după noi căci ne am pierdut pe veci? 

După povestea noastră ce nu s a terminat? 

Vei căuta final când tot se va-încheia? 

Am multe întrebi care nu au răspuns, 

Acele amintire cu noi unde se duc?

Ea - o femeie născută din tăcerea pădurii

Cu sufletul tivit in miros de rășină 

Cu dor de trai in mijlocul naturii 

Și nesaț al cântecului si dans de albină

Ea - razboinică ce nu a cerut niciodată război 

Dar viața i-a pus in miina o sabie prea grea 

Își duce pașii prin lume cu sufletul de sloi, 

În piept o rană veche ce nu se mai încheia.

Prin nopți fără somn își caută un rost,

dar umbrele o prind și-i frâng lumina vie;

în fiecare zori renaște greu, pe cost,

iar dorul ei de pace doar lacrimile-l știe.

Prin codrii tăcuți își poartă povara,

dar pasul ei sfios ascunde-un foc ce arde lin;

destinul i-a furat odată toată seara,

dar nu i-a stins puterea de-a mai crede în divin.

În adâncul inimii voia altceva, departe de armuri,

nu tronuri reci, nici lauri ce dor când îi atingi;

căuta iubirea care nu lasă în urmă răni și zgomoturi,

dar lumea i-a dat umbre, grăbite s-o împingi.

Voia respect curat, ce crește fără forță,

un sprijin blând ce nu dispare la al vântului suspin;

dar viața i-a pus în brațe minciuni tăiate-n toartă,

și tot ce-a fost promis s-a stins amar, târziu, venin.

De-atâtea ori întinse mâna după bine,

crezând că poate-n sfârșit destinul i se-ndoaie;

dar tot ce a primit erau doar forme goale, străine,

frânturi de vis căzute-n drum, în miez de noapte haine.

Norocul o ocolea mereu, ca o pasăre rănită,

ce nu-și găsește cuib pe nicio ramură din zori;

iar inima ei stătea, în liniștea-i clădită,

ca o flacără mică, tremurând între furtuni și nori.

Ea iubește cu răbdare, cu foc și cu tăcere,

Dar lumea îi oferă doar promisiuni de fum.

Și totuși, cu sabia ridicată, înfruntă orice durere,

Femeia ce iubește, deși nu-i e dat niciun drum.

Ea – femeia care nu mai așteaptă dragoste, ci tace,

alinată doar de gândul că totul e demult pierdut.

În suflet îi mai arde o scânteie ce abia se face,

dar viața i-a arătat că dorul rămâne mut.

Cândva visa că cineva îi va ține inima între palme,

fără să o strivească, fără să o lase-n noroi.

Acum doar speră ca liniștea să vină peste drame,

să-i mângâie rănile pe care le-a purtat în război.

Ea – femeia ce a știut să iubească fără măsură,

dar și-a închis inima ca pe o ușă ce nu vrea să mai doară.

În tăcerea codrului își țese ultima armură,

și în sfârșit învață că uneori salvarea e doar să nu mai ceară.

Din picături de vise, sufletu-și croiește
Lacrimi ce îți taie răsuflarea-n piept
Se adună norii-n câmpul de narcise,
E cam întuneric, oare ce aștept?

Sus pe o colină, soarele se luptă,
Caută o breșă-n cerul greu de fier,
Se va mai deschide, ușa aia ruptă?
Mai exista șansă? Oare să mai sper?

Dinspre ceas răzbate zgomotul de arcuri -
Timpul ce se luptă cu un mecanism.
Nimenea nu  poate, nici chiar peste veacuri
Ca să îl oprească,… e un paseism!

Norii nu-s pe viață, ușa nu-i doar una,
Soarele răsare, totul e frumos,
Ceru-i plin de stele, apare și luna,
Timpul? O, da!...Timpul nu-i mărinimos.

Chiar de nu ți-am fost eu luna 

Singur ai să-ți găsești una 

Una mult mai luminoasă

Nu mea jumătate arsa 

Ți-am oferit tot ce-ai vrut 

Tot ca tine ai făcut 

Te aștept pe banca noastră

Să mă strângi tare in brațe 

Și să-mi spui că nu mai pleci 

Să îmi spui că mă iubești 

Și că nu ma mai rănești 

Ai știut să dai în mine 

Să mă rănești foarte bine 

Mi-ai făcut inima gheață

Și ai spart o bucatele

Ce fac eu acum cu ele

Nici dragostea na învins 

Lanțul nostru sa desprins 

Iubirea nu-i ca in filme 

Sau scenarii și povești 

Când iubești mai și rănești 

De Alexandru