De-aș avea...

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și o fată, suflete unite-n dorinți,

Semanand in gradina lor, cate-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele bland,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea înserată,

Iar drumul lor alături era o cale împărțită.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul crud a întors roata vieții,

De cand ea a decis un alt drum.

Acum drumul lor, cândva plin de flori înflorite,

E gol și pustiu, întristând privirile triste.

Acolo unde iubirea lor creștea și înflora,

Sunt doar petale ofilite, semnul despărțirii amare.

Florile lor, odată vii și pline de culoare,

Astăzi sunt martore ale durerii și-a uitării amare.

Lacrimile despartirii au udat pământul uscat,

Iar florile lor s-au înclinat, obosite și-ntristate.

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o lupta.

Astfel, în această poezie tristă și plină de nostalgie,

Se adună suferința și amărăciunea din inimie.

Cad florile-n fâneaţă,

Sub coasă secerate

Şi-mi pare că mă roagă

Să le scutesc de moarte.

Eu ştiu că nu se poate,

Că trebuie să le tai,

Ca să-mplinesc destinul

Fâneţei de pe plai.

Şi-ntruna ridic coasa

Şi-o-mplânt adânc în brazde,

Până-ntâlnesc cicoarea

Cu florile-i albastre.

Şi-atunci parcă-ţi văd ochii!

Şi-o clipă mă opresc...

M-aplec, sărut cicoarea

Şi după o cosesc.

Credeai că dragostea își schimbă forma

Ori conținutul

Sau jurământul,

Ori portul ce iese din tradiția ei milenară,

Din sate si comune unde iubirea se păstrează fără să moară?

Desigur,tu ești iubirea cea curată,

Frumoasa mea!

De vei pleca să știi că zile multe n-am!

Eu sunt pribeagul ce-și caută iubirea rătăcită

Și să nu crezi că mint vreodată cand vine vorba de amor,

Tu fiind aceea,dulce regăsire,

Ce n-o pot opri!

Te vreau a mea știind că nu ești de vânzare,

Neprețuită ești dar te doresc prea tare

Cum să renunț?

Mai bine moartea cea urâtă,

Decât o fugă rușinoasă...

Aștept victoria și lupta glorioasă,

Să-ți pot răpi pe veci amorul sacru,

Ce nu-i de împrumut sau lesne de primit,

Cer zeilor putere și îndurare,

Să te câștig pe veci

Să-ți fac sfânt de iubire legământ!

(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Hai sa ne vindecam unul pe altul

Si sa uitam cum trecutul

Si a pus amprenta pe sufletul nostru

Noi suntem absolutul, 

Alfa si omega din debut, 

Eu reprezint pacatul, iar tu fructul

"Piatra de ieri, diamantul de maine" 

Din fire străine 

Am creat iubiri depline

Iar prin ale noastre taine

Am sacrificat ganduri necumpatate

Chiar daca nimeni nu ne susține 

Ne injectam doze de adrenaline

Prin privirile noastre suave

Iar sufletele noastre devin diamantine

Nu regret ca te-am cunoscut

Dar am sa sufar daca te-am pierdut

Fiecare zi cu tine e un nou inceput

Când privești frunza bătută de vânt,

Razele de soare jugăușe-ntre rămurele,

Și-asculți triluri și ciripit de păsărele,

Ființa-n simțire dorește-un avânt.

Zumzet de gâze și susur de râuri,

Pajiști întinse-n tomnatice culori,

Septembrie apare cu strune de viori

Și melancolic se așterne pe drumuri.

Azi… cel mai mare lux e fericirea,

Dar vai… ce sărăcie-n noi

Căci când ne-ajunge-n suflet împlinirea,

Uităm să mai iubim, să mai fim noi

Iubirea nu-i rubin sau diamant mai rar,

Nici aur greu, sa-l cumperi, sa-l păstrezi,

Dar n-am văzut cămin mai plin de har

Ca cel unde în dragoste trăiești.

Avem de toate, dar în tăcere stăm,

La mese reci, cu chipuri de granit,

Căci pomul vieții nu dă rod curat

De nu-l uzi zilnic cu dor nemărginit.

Înmoi pesmet în ceai, simplu festin,

Și mierea dulce-mă îmbogățește,

Căci sunt bogat în felul meu divin,

Împărțind totul cu omul ce iubește.

O moarte nu-i de-ajuns 

Să mă țină departe

De cea care mi-a pus 

A inimii jumătate...

Un sicriu nu-i de-ajuns

Să mă țină în frâu

De-a face drum întors

'Napoi la al ei brâu...

Țărâna nu-i de-ajuns

De ea să mă alunge;

Vorbește-mi de-al ei plâns

Și-atunci te vei convinge

Că nimeni și nimic 

Nu ne va separa

Și purerea, eternă,

Mi se va-ntoarce ea...

La fiecare ceas de miez de noapte

Mi-ascult iar gândul vorbindu-mi la pertu,

Și las condeiul să treacă iar la fapte,

Eu simt, iubito, că muza mea ești tu.

O zi de aș avea numai cu tine,

Ți-aș recita tot ce-am scris pân-acum,

Dar cum noi dormim în paturi străine

Fac din strofe până la tine drum...

Versul, rima, e fața ta zglobie,

Iar ritmul, chiar ochii tăi de catifea,

Scumpo, ești material de poezie

Fii inspirația din viața mea... 

În ochi ascunși, hipnotizanți

Stă farmecul tău minunat;

Tu cu iubire mă încalți,

De gura ta mă las furat.

Mai ieri mi-ai dat o sărutare,

Pe piept și gât s-a scufundat,

Urmat suav de-un zâmbet mare,

De-atunci eu tot ți l-am purtat.

Și dacă prin neșansă,

Într-o zi oarecare,

Viața ne vine-n cale,

Noi rămânând străini,

Atunci măcar am știi,

Și nu din întâmplare,

Că noaptea, fiecare,

Privim același cer

Și-același clar de lună

Care ne încunună,

Ne leagă în albastrul

Zenitului etern.

Și-aici am să petrecem

Nunta cea mult vestită,

Noi, cu viața finită,

Și muritori de fel,

De totuși pe pământ

N-am găsi leac de gând,

De gândul celuilalt,

De dorul prea înalt,

Iar cerul ne-ar rămâne

Singura călăuză

Care-n final s-auză

Dorința mult apusă...