Dă-mi tot...

Dă-mi iadul tău, femeie. Eu îl țin, eu îl

domnesc, eu îl transform în aur.

 

Dă-mi întunericul tău, eu știu să

fac din el coroană.

 

Dă-mi greul tău, am să lupt

să-ti fac din el tezaur.

 

Dă-mi tot... eu duc, iar tu,

doar sa rămái lângă mine.


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu poezii.online Dă-mi tot...

Data postării: 4 decembrie 2025

Adăugat la favorite: 9

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 486

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Sa te mai astept?

Ce dacă acum răsare soarele,

Dacă e atâta beznă între noi,

Căci căldura se poate duce

Și cu strălucirea înapoi...

 

În inimile noastre, furtuna bate a dor nebun,

În nopți de gheață și de frig,

În zadar căutăm un cuvânt cald și blând,

În zadar așteptăm să ne mai întâlnim…



Mai mult...

Negustor de speranță

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

 

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

 

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

 

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

 

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

 

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

 

Îi dau borcanul.

 

Și rămân, din nou, cu nimic.

 

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

 

Eu rămân.

 

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

 

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

 

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

 

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

 

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

 

 

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

 

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

 

 

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

 

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

 

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

 

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

 

Nu mai vând nimic.

 

Acum, învăț să păstrez.

 

 

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

 

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

 

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

 

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

 

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

Mai mult...

Darul Nopții

În toiul nopții cresc grădini de stele,

Cu rădăcini adânci în necuprins,

Iar timpul, orb, își plimbă dălțile grele

Prin lutul visului abia aprins.

 

Pe umerii tăcerii dorm oceane

De gânduri vechi, cu valuri de lumină,

Și fiecare clipă sparge-n dane

Corăbii reci de umbră și ruină.

 

Tu ești o galaxie de tăcere,

Cu sori ascunși sub pleoape de mister,

O poartă veche dintre două ere

Pe unde trece dorul spre alt cer.

 

Iar gândul meu, cometă rătăcită,

Se frânge lin de tâmpla ta de vis,

Lăsând în urma lui o rană-nflorită

Pe harta unui infinit ucis.

 

Dar timpul, vultur alb peste abisuri,

Ne fură cerul clipă după clipă,

Și-n urma lui rămân doar niște visuri

Ce cad din noi ca pana din aripă.

 

Iar noi plutim prin noaptea fără margini,

Doi martori triști ai unei lumi târzii,

Beți de lumina stinsă dintre pagini

Pe care moartea învață a scrie vii. 

Mai mult...

Plecarea ta

Pe margini de tăceri albastre

Se leagănă un vis târziu,

Iar luna-și cerne-n nopți sihastre

Argintul pal și pustiu.

 

Sub teiul gândului ce doare,

Adorm povești fără răspuns,

Și-n frunze moarte, fiecare

Ascunde-un dor ce nu s-a spus.

 

Tu ai plecat, și-n urma ta

A mai rămas o rană vie,

Ca o lumină ce-ar putea

Să ardă-n veci… dar nu mai știe.

 

Căci timpul, crudul cerșetor,

Ne fură clipele din suflet,

Și lasă-n loc doar un fior

Ce-nvață moartea cum să umble.

 

Iar eu, străin de mine însumi,

Te caut printre amintiri,

Dar pașii mei se pierd în gânduri

Și mor sub vechi nedumeriri.

 

Și poate-n altă existență,

Sub ceruri reci, fără păcat,

Vom fi din nou o conștiință

Ce nu cunoaște „am plecat”.

Mai mult...

Semne

Aș vrea să-mi trimiți un semn,

Nu mare, doar cât o bătaie de inimă,

O privire pierdută pe furiș,

Un cuvânt uitat între rânduri.

 

Mi-ar fi de-ajuns o adiere,

Un sunet cald, abia șoptit,

Ce mi-ar spune că încă știm

Să fim noi, chiar și în tăceri.

 

Nu-i dor, nici regret, doar o sete

De a regăsi firul nescris

Din care am țesut povești cândva,

Cum aș vrea să ne mai vorbim.

 

 

Mai mult...

Al meu Testament

Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.

 

Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”

 

Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.

 

Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Mai pot?

Te văd ades în visurile mele
Şi mintea mea spre tine fuge uneori
Dar reuşesc să şterg rapid orice-amintire
Pentru că... De ce să-mi fie şi mai mult dor?

Ce hoaţă eşti tu, iubire
Dai tot, ca mai apoi să iei şi ce n-ai dat
Şi-l faci pe om să creadă-n veşnicia
Simţămintelor ce i le-ai provocat.

Şi timpu-mi este-acum complice
Şi mă învaţă ca să şterg din minte tot
Ce-mi poate într-o zi întoarce capul
Spre munţii din trecut, şi să mă-npiedice să-ntreb: "Mai pot?"

Mai mult...

Nemuritoare - 2

Te scriu cu pietrele de apă

în râuri curgătoare

Să te cunoască și peștii …

și caii ce se-adapă

așa … nemuritoare.

 

Te scriu cu stelele pe pământ

să se mire de tine și cerul

cât ești de strălucitoare,

Să te iubească cât te iubesc

și să rămâi … nemuritoare.

 

Te scriu cu dorul meu

pe o inimă deschisă

Să mi te trimit lui Dumnezeu …

ca o flacără aprinsă,

să te știu … nemuritoare.

 

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Mai mult...

Declaratie

 

Am inima imbibată in iubire,
Sau sufletul? Ce contează?
Promit să-ți aduc soarele la picioare
-Dar luna? Singură să ne privească?

 

Am ochii îmbătați de frumusețe,
Sau inima? Ce contează?
Promit să-ți alin fiecare suspin în taină.
-Dar lumea? Singură sa ne privească?

 

Am dorințe ce ard după tine,
Sau noi? Ce mai contează?
Promit să-ți ofer pentru un etern iubire.
-Dar moartea? Singură să ne privească?

 

Te rog doar lasă-mă să-ți fiu
Al tău vis frumos ce te poartă,

În șoapte de lumini, în ceas târziu

Spre o lume, doar a noastră.





Mai mult...

Haos sunt, haos rămân,

Haos sunt, haos rămân,

Umbre și doruri prin gânduri se strâng.

Știu ce-i dorul, știu cum te chem,

Dar tac și păstrez tot ce am în poem.

 

În mine furtuni, cuvinte-n tăcere,

Frânturi de lumină pierdute-n durere.

Vântul mă poartă prin visele reci,

Dar nu-ți spun taina ce-n mine petreci.

 

Haos sunt, haos rămân,

Ziduri de teamă ce-n suflet se strâng.

Știu ce-i dorul, dar las în abis

Un glas nerostit, un vis interzis.

Mai mult...

Mi-a spus.....

Mi-ai spus: „Sper că nu ești supărată pe mine...”

Și fraza ta mi-a intrat în carne,

ca o săgeată înmuiată în tăcere.

Nu, nu sunt supărată —

eu ard.

Țin în mine o rană fără margini,

care nu urlă, dar pulsează.

 

E ca și cum aș fi într-o pădure

unde copacii plâng cu frunze de fier,

unde ecoul meu se întoarce

făr' să mă mai recunoască.

 

Doare.

Nu simplu —

ci până la os,

acolo unde cuvintele îngheață pe buze

și aerul devine spin.

 

Îmi tremură gândul,

îmi crapă vocea,

și-n piept îmi moare aerul

ca un fluture prins sub piele....

A.Turcanu

Mai mult...

Visul

Și visul lui curgea

în mintea ei precum

un izvor transformat

într-un pârâu,

transformat într-un lac

în valea adâncă,

un lac înconjurat de

flori albastre de nu-mă-uita.

 

Și în visul lui nu erau dragoni,

nici șerpi,

visul lui era un vis de iubire,

o rostogolire în eternitate.

 

Și el era un munte,

și ea era o vale,

si ei erau destinati

să nu se întâlnească niciodată,

ci doar să se iubească,

si mai ales la apus,

dar și după apus,

atunci când visau același vis,

deoarece ei nu se cunosteau

cu adevarat,

si nu visau ca să se prăbușească,

ci doar ca să păstreze cerul în siguranță.

 

Poezie de Marieta Maglas

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍