CAND EȘTI SUPĂRATĂ

Pleacă-n departare gândul purtat de-a dorului suflare,

Rătăcind prin colț de lume s-adâncește tot mai tare

Dar răzbate la lumină din nevolnicul abis,

Găsindu-și loc de răsuflare la un geam întredeschis.

În a soarelui lumină, păru-i strălucește parcă

Și asemeni unei stele luminează gândul meu.

În privire-i se citește numai doruri ce-o încearcă,

Ea, la piept îmi strânge poza, s-o privească îi e greu...

Se așează pe genunchi și cu dragoste în glas,

Ea, se roagă pentru mine, pentru noi și lacrimi

Cad din ochii ei albaștrii și pe obraz i-a mai rămas

Doar o urmă de bujori scuturați de dor și patimi!

Ploaia bate la fereastră, vântul suflă dinspre vale,

Gându-mi nu mai zăbovește și se-ntoarce pe-a sa cale.

A găsit la geamul tău forța ca să reușească

Pe cărarea ce-a ales-o, chiar de-i greu o să răzbească!

Ceasul bate miezul nopții, în zadar eu stau ș-aștept

Pasul să-l înterpți spre mine, să te strâng iarăși la piept!

Ploaia bate lin fereastra și floarea parc-a ofilit,

Nu mai știu ce e cu mine căci fără tine sunt nimic!

Mâna mi-o îndrept spre poza ce-mi veghează al meu somn,

În această noapte tristă n-am putut nici cum s-adorm!

Doar ea încă-mi mai zâmbește și mă-ndeamnă să te sun,

Dar în suflet e durerea ce mă face să amân!

Orele trec în neștire, gânduri multe mă încearcă,

Clipa grea a despărțirii nu o pot lăsa să treacă!

De atunci multe zile parcă au trecut pe lângă mine,

Iar în inimă și-n suflet eu te am numai pe tine!

Soarele bate-n fereastră, floarea pare că-și revine,

Iar eu tot ce simt acuma e legat de-o amintire...

Prin parcul ăsta doamnă,

Mai ştii când te-am văzut?

Era-nceput de toamnă,

Când totul a-nceput.

Sub salcia asta uite,

Stăteai când te-am zărit,

Venise toamna iute

Şi august lua sfârşit.

Pe banca asta iată,

Ţi-am dat primul sărut,

Trecea septembrie-n grabă

Şi octombrie a-nceput.

Şi-n deget pe alee,

Acest inel ţi-am pus

Şi-ai devenit femeie,

Şi era noiembrie dus.

Prin parcul ăsta doamnă,

Şi azi încă venim,

Şi este iarăşi toamnă,

Şi încă ne iubim.

Am vrut să-ți scriu aseară,
dar am zis că îmi sting înainte pleoapele doar o secundă
și acum că m-am trezit realizez că
a fost o secundă cam lungă…

Știi? Stând în preajma ta mai mult am început să cred
că nici aerul din jurul tău nu e aer normal
și chiar și atunci când faci lucruri obișnuite,
le faci să pară ceva special.

Mă straduiam să-ți memorez chipul,
te priveam cu disperarea celui care crede că iubirea poate fi păstrată în memorie,
ca apa într-o palmă,
și mă gândeam că dacă te strâng destul în priviri,
mai târziu când dorul o să îmi vină,
o să am rezerve din tine.

despre asta… nu a funcționat.

De fapt știam ca nu o să funcționeze niciodată
pentru că să reții o privire ascunsă
înseamnă cel mai adesea că o să se risipească
și o să-ți fie dor de celălalt imediat cum ieși pe ușă.

Iar tu te plimbai așa prin lume ca o furnicuță harnică desigur
și atunci îmi imaginam ceva nebunesc,
că am o radieră umană uriașă
să pot să-i șterg pe toți și lumea să rămână pentru puțin doar a noastră.

Ce frumos ar fi să avem lumea doar pentru noi,
deja îmi imaginez cum luna s-ar colora albastră,
cum copacii desfrunziți și goi ar înflori pentru noi
de teamă că nu apucăm să ne iubim cu adevărat înainte ca lumea să se sfârșească.

Partea înfricoșătoare la lumile care stau să se termine,
este că mereu te întorci și spui că vrei să te mai uiți puțin în urmă pentru ultima dată,

dar cea mai înfricoșătoare parte cu adevărat este să nu fiu lângă inima ta niciodată.

De aceea, chiar dacă lumea noastră pare că se termină,eu încă cred că putem s-o oprim pentru o clipă
doar tu și eu să fim...
inimă lângă inimă.

Nu ai unde să fugi, frumoasă fată!

Cioplește ieșirea cu stiloul fermecat 

Scrieri de iubire în piatră seacă,

Te conduc încet, încet spre al tău palat.

El nu te va salva dintre ruine 

Trăiește în tribul lui de concubine 

Falnic și detașat,

Mare să nu-ți fie mirarea, căci aproape te-a uitat!

Iartă-l și reneagă-i eul înzestrat,

Cu plăceri și minciuni infim de îndreptat 

Frumoasă fată, ieși din temniță îndat!

O iubire sacră așteaptă, demnă de al tău palat.

E negru, e negru totul împrejur,

Mă laşi să mor iubito?

Ce mult am vrut să strig, să’njur,

Însă nu m-ai auzit. Tu, nesimtito…

E negru, e negru totul împrejur,

Şi simt miros de plop…

Ce mult am vrut să strig, săn’jur…

Să tai, să rup, să’ngrop…

E negru, e negru totul imprejur,

E frig, e foarte frig iubito,

Ce mult am vrut să strig săn’jur…

Însă tu vorba-mi, nu ai auzito.

E negru e iaraşi negru totul împrejur,

Din ce in ce mai tare,

Eu iaraşi vreau să strig săn’jur

Cu ultima suflare. 

Stiu ca imi apari in vise.

Imi apare sub forme de fantasme,

In cununii religioase,

Ca in basme.

Baiatul meu cu ochii calzi.

Mainile ti-s reci,

Gandurile ti-s calde,

Si speranta lor moare

Esti ca o floare,

Trebuie sa fi ingrijit si iubit

Pentru a nu fe ofilii.

În inerția unui sărut cinetic

Gândul meu atoll, impuls mecanic

Pătrunde-n timp efemer dar magic

Iar frecvența inimi-mi pare lanț de amintiri

Un șir monoton de pasiuni pierdute

A cărei diagrame statico-cinematică

Izbește firavul simțământ invariant

În proiecți ortogonale ale sufletului meu

Ce acceleraza unghiular în  priviri făurite

De așa natură să mă-nfioare, și-mi par

Creații divine închistate-n perpetum infinite

În marșul ce mă apropie de tine

Energia mea se stinge

Și rămân fără cuvinte

Lumea mea cuantică, lanțană de sfere

Se pierde în durere

Un compendium de suspine

Mă ajută să găsesc un silogism

O teoremă un algoritm