În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de  dimineți

când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi

Aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim

Am pus cuvintele
frunze printre gânduri
altele trăiesc aşteptarea
ecourilor nenăscute să fie
versuri hrănite din mine

Aş pune punct
dar nu pot
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici

Cuvintele se cer
oblojite cu frumos
în ritm liniștitor
nu este un crez
doar o evadare veşnică
din universul mişcător
al trăirilor

În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme
aşa cum au fost odată

Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.

Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.

Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Mi-ai spus: „Sper că nu ești supărată pe mine...”

Și fraza ta mi-a intrat în carne,

ca o săgeată înmuiată în tăcere.

Nu, nu sunt supărată —

eu ard.

Țin în mine o rană fără margini,

care nu urlă, dar pulsează.

E ca și cum aș fi într-o pădure

unde copacii plâng cu frunze de fier,

unde ecoul meu se întoarce

făr' să mă mai recunoască.

Doare.

Nu simplu —

ci până la os,

acolo unde cuvintele îngheață pe buze

și aerul devine spin.

Îmi tremură gândul,

îmi crapă vocea,

și-n piept îmi moare aerul

ca un fluture prins sub piele....

A.Turcanu

Cu ochii tăi asemăn focul,

Ce-mi arde-n piept adânc și lin,

Și-mi face inimii ocolul

Prin vis etern și dor divin.

Când treci, se-oprește-n loc văzduhul,

Și luna cade-n gândul meu,

Căci pasul tău, făcut din duhuri,

Mă cheamă-n visul greu, mereu.

În glasul tău adoarme seara,

Și stele plâng pe-al meu destin;

Iubirea-mi e din veci povara,

Dar sfântă-mi este — și deplin.

Aș vrea să fiu o clipă-n vreme

Când ochii tăi s-au luminat,

Să-ți fiu blestem, să-ți fiu și temei,

Un nod de timp nedezlegat.

Și când s-or stinge lumii anii,

Sub ceruri reci, fără folos,

Cu ochii tăi asemăn focul —

În el am ars, și-n el am fost.

Buza ta cârlig

Mă trage în groapa de stâncă.

Și stau ca un țăruș înfipt,

Pe viscol, până la amurg.

Gudurat în groapa mea,

Zarva zeului din zori,

Scap slab și vătămat.

Te invit să bem un ceai 

Dacă ai plăcere, 

Vreau să-ți spun o vorbă 

Și plec în tăcere. 

Știu că ești nefericită 

De la o vreme, 

Și mereu lumii afirmi 

Că trăiești blesteme. 

Mult timp n-a trecut 

De la despărțire, 

Însă, tare ți-ai dorit 

Asta, să devin-o știre.

Nu pot să-ți aduc acuze 

Și nici vorbe grele, 

Și doar simt să-ți spun 

Care-s ofurile mele. 

Când  ne-am despărțit 

Tu, doar ai rostit, 

Că multe s-au adunat

Și pe alta am iubit. 

N-ai dorit să discutăm 

Și ai plecat în grabă, 

Și printre uși ai afirmat 

Că dragostea e oarbă. 

Nu am văzut că suferi 

Și nici vreo întristare, 

Așa că îndrăznesc să cer 

S-avem o împăcare. 

Te-aștept c-un ceai fierbinte 

Cu miere îndulcit, 

Să pot să zic și să m-auzi 

Că doar cu tine-s...fericit!

Îmi place lumina Soarelui apune,

Și când se-ascunde după munte,

Și cum Luna pe cer se-aprinde,

Dorind cu noaptea să se-nfrunte

Simt bucurie când vine dimineața,

Și noaptea se retrage la culcare,

Să văd din nou cum Soarele răsare,

Și cum pământul prinde culoare

Tot timpul aș dori ca Soarele și Luna,

Pe Cer să strălucească împreună,

Să nu mai fie noapte și doar zi,

Și lumea să devină, un pic mai bună

Acum eu înteleg că după munte,

Soarele nu e ascuns și e cu Luna,

Putere-i dă să lumineze-n noapte,

Frați buni ei rămânând..întruna...

Ea sora luminată, El strălucitul..frate!

Te port în mine ca pe-un vis cu febră,

cu fruntea arsă, cu obrazul stins,

ești cerul meu când inima se-ntrebă

dacă trăiește sau doar s-a învins.

Ești zarea ce nu-și lasă pașii-n urmă,

ești valul ce se sparge-n țărmul meu,

ești clipa care-n gânduri mă răpune

și gândul ce mă ține viu mereu.

Din tine beau, dar nu-mi găsesc potolul,

din tine curge sânge de cuvânt,

ești focul meu, dar nu ca să mă ardă,

ci ca să simt că-n mine e pământ.

Te scriu în mine, taină neștiută,

cu mâna care tremură de dor,

și chiar de n-ai să fii a mea vreodată,

te port, cu tot ce sunt, nemuritor.