Te rog

Îchii tăi albaștri găsesc alinare,  

În părul tău, o dulce senzație.  

Ești grijulie și atentă, deși nu merit,  

Cu fiecare gest mă faci fericit.

Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,  

Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.  

În brațele tale mă simt mereu în siguranță,  

Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.

Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,  

Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.  

Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,  

Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.

Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,  

Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.  

Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,  

Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.

Vreau să-mi fac din suflet o poezie,  

O tristă baladă a unei iubiri trecute,  

Sau o romanță c-o dragoste zglobie,  

Să-mi aștearnă sentimentele pe hârtie.  

Durerea să-mi fie scrisă cu sânge,  

Cu-n miros de fier ce transmite tragedie,  

Sau să-mi scriu dorințele toate,  

Cu lacrimi aurii căzute din stele.  

Iubirea vreau să fie scrisă albastru,  

Folosind lacrimile unui trist astru,  

Sângele unui rege al cerului sacru,  

Făcând din cuvinte un trist masacru.  

Tristețea vreau să-mi fie scrisă cu șoapte,  

Cuvinte ale tuturor sentimentelor deșarte,  

Inimi rupte, pline de durerile iubirii profunde,  

Ale tuturor viselor ce-au fost cândva spulberate.  

Iar când voi rămâne fără hârtie de scris,  

Voi folosi zorii pe post de papirus,  

Smulgând din mine al dorului virus,  

Pentru a-mi scrie tot ce m-a distrus.

Oricât aș vrea, nu te pot descrie,  

Privindu-te, sufletu-mi saltă de bucurie.  

Și te-aș suna, să-ți împărtășesc a mea iubire,  

Că nu te las să ajungi o simplă amintire.  

Că-n fiecare zi, mor câte puțin,  

Când plouă cu regrete din al meu suspin.  

Suspine pline de dragoste și dor,  

Zăcute într-un sunet amețitor.  

Aș da orice să te mai văd odată,  

Amia iubire să fie mângâiată.  

Și chiar de-ar fi doar un vis,  

Să-ți pot șopti ce am de zis…

Și-n taina nopții, când stelele veghează,  

Speranța-mi renaște , iubirea nu mă lasă,  

În visele mele, te caut neîncetat,  

Cu dorul ce mereu m-a frământat.  

Mă uit pe geam îngândurat,  

Căutând ajutor de la neant,  

Încercând să sparg patul de piatră,  

Mi-am încătușat această soartă.

Și strig aevea măcinat de dor,  

Având doar un singur privitor,  

Ce-mi zâmbește tot mai dulce,  

Aruncându-mi chemări subtile.

Dar eu acum voi refuza,  

Să mă ajute vreau pe cineva,  

Să mă înjure, să mă bată,  

Luându-mă de gât măcar o dată.

Să-mi spună să mă opresc,  

Căci are nevoie să trăiesc,  

Iar în palme pline de ură,  

Sufletul să mi-l smulgă.

Asta ar fi dorința mea zglobie,  

Să mă înalț așa spre vecie,  

Regina nopții să mă fure-n seară,  

Aruncându-mi priviri de mamă.

Și să-mi spună cu vocea-i dulce:  

"Copile, cu mine te voi duce  

În lumea de apoi să mă-nsoțești,  

Spunându-mi mereu ale tale povești."

Iar moartea să mă-mbrace lin,  

În haina-i neagră, fără chin,  

Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,  

Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.

Aceasta mi-e ultima dorință,  

Și vreau să-mi fie cu putință  

Să-mi iau adio de la soartă,

În drumul către vecia-mi neființă.

Iubirea adevărată trăiește doar în amintiri de odinioară,

Colorate în nuanțe de trandafiri și ciocolată amară,

Într-un sărut rece, scurt și trecător ca o ploaie de vară,

Și-n pragul unei zile ușor speciale, fără să doară iară.

Totuși vreau să cred că trăiește prin mine,

Și că iarna nu mă îngheață curgând prin vene,

Lăsându-mi sufletul rece, iar tăcerea tot cerne,

Făcând lacrima să nu mai curgă, nici blesteme.

Dar nu pot decât să las emoțiile să ofilească-n toamnă,

Uscându-se precum urletele lupilor la sărmana lună,

În timp ce muribundă încearcă să nu mai apună,

Odată cu iubirea mea, acum neavând cui să se expună.

Și totuși nu înțeleg de ce îmi mai doresc o primăvară,

Un anotimp în care sufletul meu să nu mai moară,

Iar culorile trandafirilor în sentimente să-mi reapară,

Simțind totul de parcă nu cunosc și-ar fi prima oară.

Așteptând mesajul tău,  

Simt că mi se face rău.  

Am un gol în stomac,  

Și nu știu ce să fac.

Prima dată când ți-am scris,  

Am fost curios și indecis.  

Am încercat să-ți vorbesc,  

Temându-mă să risc.

Totul a început ca o glumă,  

Credeam că e de umplutură.  

Dar după ce te-am cunoscut,  

Eu sincer m-am îndrăgostit.

Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,  

Un mesaj de la tine, o alinare.  

Și sper că dragostea noastră va dăinui,  

Căci în inimile noastre mereu va trăi.

Regret că te iubesc.

Regret că am crezut că în tine mă regăsesc,

Regret că am promis că nu o să-ți greșesc .

Regret — și regret amarnic — că m-am vândut pe sărutul unui om jalnic,

un om care credeam că mă iubește,

un om care, zi după zi, mai tare mă rănește.

Regret că iubesc, urăsc că te iubesc,

dar iubesc că te urăsc.

Regret tot ce ține de tine,

regret că te-am lăsat să faci ce vrei din mine.

Regret că am ales pe cineva ca tine:

rece, indiferent, uneori impertinent.

Greșeala mea e că, deși mă rănești,

Tot te iubesc în orice moment.

Ai fost o lecție deghizată în iubire

Nu ai fost nimic din tot ce-am sperat

Deși mi-ai promis că o să mai fim

Ai fost doar ceea ce-am avut de învățat...

Ai fost lecția care m-a făcut să văd 

Cât de mult mă puteam multumi cu puțin 

Ai fost dovada că tăcerea duce la prăpăd 

Când nu-mi doream decât o ultimă îmbratișare la un vin.

Ai fost lecția că singurătatea nu înseamnă plictiseală 

Și că respectul n-ar trebui să fie negociabil 

Ai fost lecția ce m-a făcut să sufăr ca niciodată 

Lecția fără meditații... cum să-mi pregătesc sufletul în prealabil.

 Ai fost lecția care cu durere mi-a arătat locul,

Omul de la care nicicând nu m-aș fi așteptat,

Că atunci când îți dorești cu ardoare ceva

Oricât ai răbda și spera... niciodată nu-l vei avea...

Deși te-ai vrut o lecție, eu pică nu îți port

Și nici la întrebări, azi nu mai caut răspunsuri 

Nimic n-aș mai schimba chiar de-aș putea să pot

Datorită ție, gândurile, azi îmi sunt zeci de pagini în versuri...

Am ales să plec, cu dor, cu chin 

Și cu toată iubirea ce ți-o port. 

În suflet mi-e frig și drumurile încă dor, 

Dar nu mai pot doar eu sa depun efort.

Te las cu tăceri și nopţi fără glas.

Nu uit...mi-ai fost primăvară, vară, toamnă 

Dar timpul trecut m-a învăţat 

Ce înseamnă să mori de dor... să doară...

N-am să te urăsc, nici n-am să te chem,

Vreau doar pașii să mi-i duc mai departe,

În spate - c-o rană, în piept - c-un blestem,

Cu dorul ce mi-i punte spre moarte.

Am ales să plec, dar stiu că-mi rămâi

În fiecare cuvânt ce gândul mi-l scapă. 

Un zâmbet, o privire, ca o lacrimă-n drum

Ce-mi ține inima, încă-n capcană...

Spargi ferestre,strigi la mine,

Așa se întâmplă ades cu tine.

Când ești mâniat pe mine.

Mă lovești,mă faci să plâng,

Și a doua zi tu incă,ești erou și poți să mă atingi? 

Parcă-ți sunt un rob

Pe care-l ții legat de pat,

Mă chinui,și viața mi-o distrug cu tine.

Îmi faci zile,scurte dese,și-ntunecate.

Cu durere și numai cu durere amestecate,

Zi de zi în casa ta,eu cad, 

Parcă sunt într-un coșmar,într-un iad.

Nu mai am salvare eu din casa ta,

Poate în timpul va trecea,

și iubirea ta curată, îmi vei arăta-o.

Dar acum eu sper și mă rog doar la icoane.

Autor 🤍Zamurca Alina🤍🤍

Am trecut azi pe lângă un străin, drag...

li stiam fiecare gest ce urma să I facă,

li știam si vinul preferat

... Privirea lui sufletul încă îmi săgeată 

Am trecut azi pe lângă un străin, ciudat..

Am schimbat câteva priviri,

Și am realizat că nu I-am uitat,

Pe acel străin ramas in  amintiri.

Mă simt ciudat... nu vreau decât să dispar

Din viața asta... să uit tot ce-i legat de tine

Tot ce mi-ai spus, m-a epuizat moral

M-a lăsat fără chef de nimic și de nimeni.

Tot încercând să mă complac, să tac

Tot așteptând orice cu nerăbdare 

Mă tot distrug mai mult și cad

Și mă îndepărtez mai mult de soare.

Aș vrea doar... în uitare să cobor

Dar dorul încă mai caută umbra ta

... de câte încerc să uit mi-e dor,

De câte n-am putut uita...

Sa cad adânc aș vrea-n paharul plin

În parfumu-i dulce privirea tăioasă să-ți pierd

Atingerea să-ți simt in orice strop de vin

Sa uit c-o vreme am respirat c-un suflet defect.

Să cad să pot să spulber tăcerea grea 

Ca un Phoenix să renasc din cenușă și fum

Dar te întorci mereu ca un parfum

Din tot ce-am iubit si n-am putut uita...

Să cad, să mă ridic, să dispar din calea ta

Să nu-mi mai pun nicicând vreo întrebare 

Sunt rezultatul a tot ce m-a rănit cândva 

Creația unor tăceri apăsătoare....