Singurul vinovat!

Iubirea doare tare și eu simt că nu mai pot 

Iubirea doare tare de asta am ales să-i pun stop 

Tot ce-am îndurat am îndurat degeaba, sa dovedit că n-avea rost 

Ce sens are să tragi tare dacă tragi fără ca măcar să ai un scop

Nu poți să iubești pe deplin dacă ai sufletul pe jumătate mort 

Fără ea te simți al nimănui, singur și incomplet 

Așa te-ai simțit mereu, în viața ta n-a fost nimic perfect 

Ți-ai pus speranța în ea pentru că o vedeai fără nici un defect 

N-aveai de unde să ști că asta îți va aduce cel mai mare regret 

N-aveai cum să ști c-ai s-ajungi să plângi seară de seară 

Nu credeai că iubirea asta blestemată te va lăsa cu inima goală 

Nu credeai că sentimentele tale față de ea pot să fie o greșeală 

Nu știai că vorbele dulci pot să-ți facă viața amară

Îmi doresc să plec undeva departe de tot,

Nu vreau să rămân în viață cu sufletul mort,

Vreau să-mi demonstrez mie că și singur pot 

Să fiu fericit chiar dacă-n viață n-am niciun scop

Nu tânjesc după succes sau după lucruri materiale 

Toate astea sunt ca un trandafir rămas fără petale

N-au pic de frumusețe pentru mine, ști destul de bine...

Tot ce-mi doresc în viață e legat cumva de tine,

Tu ești tot ce-mi doresc, ești "totul" după care tânjesc

Tu ești tot ce visez, de asta delirez, de asta greșesc.

În fiecare zi, în fiecare clipă doar la tine mă gândesc,

Am s-o fac mereu, n-am să m-opresc nici dacă-nebunesc.

În prima strofă am mințit, tu ești al meu scop, 

Fără tine nu pot fi fericit, fără tine-s pe deplin mort

Oferă-mi din râul iubiri tale măcar un singur strop

Ș-am să-ți ofel din al meu un întreg potop.....

Oferă-mi din timpul tău măcar câteva clipe,

Măcar o dată să fac parte din ale tale vise 

Măcar o dată să mai aud că-mi zici că mă dorești 

Pentru o ultimă dată să simt că mă iubești.....

Mi-ai fost precum un înger păzitor

Când eram cu tine uitam de durere

Dar acum simt că mor de-al tău dor 

Ți-ai luat zborul fără să-ți iei la revedere 

Mi-a fost bine lângă tine, fără tine-mi este rău 

Dacă nu te-ntorci la mine, voi fi eu îngerul tău.

Până atunci nu pot decât s-aștept

Nu pot decât ca-n amintiri să te privesc,

Asta poate că pare puțin nedrept 

Dar n-am ce face, trebuie s-accept.

Nu pot decât să sper c-ai să te-ntorci la noi.

Dar nu știu dacă mai putem fi amândoi 

Ști că la mine-n suflet am doar ploi

Nu vreau să-ți murdărești aripile cu noroi.

Te caut dar mi-e teamă c-am să te găsesc 

Te doresc, dar n-am dreptul să te privesc, 

Mereu greșesc, deci n-am dreptul să te iubesc 

Spune-mi ceva nu mă lăsa să-nebunesc

Mereu te simt rece ca de gheață

Chiar dacă-mi zici că mă iubești,

A venit timpul să dăm cărțile pe față

Eu nu sunt persoana pe care ți-o dorești....

Poate ți-ai dori să fiu,

Poate că-ți dorești să mă iubești,

Poate am eu sufletul prea pustiu,

Sau poate tu altceva îți dorești,

Poate nu-nțeleg eu ce-i iubirea,

Sau poate tu nu ști să iubești,

Poate ți-am ratat eu privirea,

Care să-mi dea de-nțeles că mă dorești...

Poate n-am fost eu atent la gesturi,

Sau poate nu ști tu să gesticulezi,

Poate din iubirea ta au rămas doar resturi

Din cauza cărora tu acum mă pierzi...

Poate nu ești tu de vină,

Poate nu sunt nici eu,

Pur și simplu lipsește iubirea divină,

Pentru care ș-ar da viața orice zeu,

Poate simți și tu la fel ca mine,

Sau poate o simți diferit în felul tău,

Abandonăm o poveste între ruine,

Ca să evităm să ne facă rău.....

Mi-a plăcut că ești diferită,

Eu o vedeam în sensul bun,

Voiam să te fac fericită,

Dar acum o să-mi văd de drum......

Demoni plâng de durere

Când citesc tot ce scriu,

Îngeri plâng de durere 

Când îmi fac loc în sicriu,

Cerul îmi cade când se lasă seara,

Din dragoste mi-a rămas doar povara,

Iubirea dulce mi-e amară precum țigara.

Ce sens mai are răsăritul

Dacă la mine-n suflet e noapte mereu,

Vreau să-nbrățișez apusul

În singurătatea sufletului meu.....

Lumea-ntreagă nu se-nvârte în jurul tău

Doar a mea o face,

Sufletul meu nu ține cont de ce-i bun sau rău

Pentru tine trece peste toate........

Nu ține cont de trecut, prezent sau viitor,

Este prins într-o buclă temporală,

Este blestemat să se simtă nemuritor,

Prins într-o poveste fără morală......

Morala e prezentă

Dar imposibil de dedus,

Luciditatea e absentă

Dacă ăsta-i ultimul apus......

Vreau să fie ultimul,

Vreau ca aici să se termine tot,

Că doar n-oi fi eu singurul,

Care la finalul zilei este mort....

V-or mai trece suflete cu mine

Prin poarta către uitare,

Se v-or ratăci-n ale iubiri ruine

Se v-or pierde-n nepăsare.....

Poveștile au suflet,

Multe sunt triste și pline de durere,

Durerea n-are zâmbet,

Dacă n-o mai alină nicio mângâiere........

Singur în noapte,
Am decis sa trec la fapte.
Sa te uit întâi pe tine
Apoi sa îmi vad de mine,
Am ales sa uit de tot
Sa nu ma gândesc ce nu pot
Am zis ca o sa reușesc
Dar simt ca ma prăbușesc...
Erai tot ce mai aveam
Doar cu tine eu zâmbeam
Dar era cazul sa pleci
Amândoi eram cam seci.
Ne iubeam destul de mult
Dar ne am oprit la un sărut
N ai simțit ca s potrivit
Poate nu ne a fost menit.
Ne iubeam fix ca în cărți,
Dar ne regăseam în hărți
În hărți nemâncate
Cu drumuri înfundate,
Unde nu ne întâlnim
Doar sa ne amintim
Ca ne regăseam în lună,
Doar când eram împreună...

Pe-o cale lungă, spre alte zări,

Un copil pleca cu vise-n buzunare,

Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,

Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.

Părinții l-au privit cu lacrimi grele,

Sora micuță îi strângea mâna-n taină,

„Du-te, băiatul meu, în alte stele,

Dar nu uita că dorul ne războină.”

Anii trecură ca frunza-n vânt,

Raul muncea, clădindu-și un destin,

Dar viața-i aruncase al său cuvânt:

Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.

Din când în când, scria câte-o scrisoare,

Cuvinte scurte, dar pline de dor,

Pe chipul părinților, o dulce-amară

Lumină apărea, ca un licărător.

Sora-l privea din poze îngălbenite,

Copilăria le fusese luată devreme,

Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,

Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.

Prin străin ținut, între ziduri reci,

Raul se lupta cu visuri mărețe,

Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci

La casa părintească și nopțile blânde.

Când timpul trecu și părul se-nălbi,

Își văzu părinții prea rari, prea târziu,

„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi

Mai des alături, când v-a fost pustiu.”

Dar Raul știa, în sufletul său,

Că lupta vieții nu a fost degeaba,

Un drum străbătut, străin și greu,

L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

M-ai iubit? Poate.

Te-am iubit ? Mereu.

S-a meritat? Prin fapte.

Ai uitat? Sunt eu.

Ai plecat? Departe.

Să te iert? Mi-e greu.

Am fost acolo, chiar punctuală,

Când tu uitai că-s reală.

Ți-am dat din suflet? Ce greșeală.

Nu știam că o să mă doară 

Ți-am scris romane? Ce păcat.

Erai prea ocupat cu alt chat.

Ți-am plâns în glas? Hai, nu fi tristă,

Se pare că-s doar o simplă artistă.

Mi-ai zis că-ți pasă. Am zâmbit.

N-am înțeles că ai mințit.

Dar azi îți zic, sincer, cu tact:

Ce rol genial ți-ai jucat, act cu act.

Și-acum că nu mai sunt decor,

N-ai vrea să pleci un pic din nor?

Că jos e frig, dar eu rămân,

Să-mi reconstruiesc din gol... un drum.

Tu prin stele enigmatic,
Stai ca lupul singuratic.
Și nu te-am văzut demult,
Ești departe prin văzduh.

Ploaia îți atinge corpul
Și cămașa ți-o înmoaie.
Apa curge peste tine,
Ai nevoie. Ești o floare.

N-am umbrelă să te apăr,
Cum nici tu nu mai ai glas.
Ți-am călăuzit fiece pas.
Dar nu mai aveai astâmpăr.

Și tânjesc dup-al tău trup.
Să te văd, să te seduc,
Să mă pierd într-un sărut.
Și pozele să nu le rup.

Ai fost marea mea iubire,
Iar eu am crezut în tine!
Lasă-mă să nu-mi mai pese,
Vai! Deja e ora zece.

Brațele îmi sunt înfipte
Și eu nu mai am cuvinte.
Uită-mă și nu te-ntoarce,
Vreau doar să mă lași în pace!

Te-am iubit de parcă ziua de mâine nu ar mai fi existat,

Dar tu ai dispărut ca și când ieri nici nu s-a întâmplat. 

M-ai izbit de-un perete, m-ai lăsat să cred în noi

Atunci când știai că aveai să mă mânjești cu noroi.

De dragul tău am suferit și mult am mai încercat 

Să ne remediez situația, că la min' în minte te-ai încurcat 

Și te voiam lângă mine oricând să mă liniștești, 

Poate, într-un alt univers, să mă și ocrotești. 

Tânjesc, sufăr, mă oftic încet și subtil după tine-nlăcrimată,

Aș vrea să observi, să conștientizezi cât sunt de deprimată, 

Însă tu, nepăsătoare până-n rădăcini, niciodată nu o vei face 

Ca și când durerea pe care mi-o provoci te-ar satisface. 

Ți-am mărturisit că te iubesc chiar de ar fi să mor,

Iar tu mi-ai folosit cuvintele chiar atât de ușor

Încât te-ai lăsat purtată de un val nemaiîntâlnit 

De ai știi măcar puțin, cât eu pentru noi am chibzuit.

Fapta deja consumată nu-și mai are rostul deloc, 

Nu mai pot sta, nu mai pot să-ți fiu un "mijloc" 

La care să te-ntorci mereu când ai nevoie de apreciere 

Îmi pare rău că n-ai realizat cât de lin iubirea ne piere.