Sătulă de umbre

De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,

Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?

Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,

Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.

În loc să mă iubești așa cum sunt,

Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,

Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,

Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.

Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,

Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,

Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,

Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.

Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,

Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,

Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,

Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.

În umbra timpului, unde cuvintele apun,

Te caut în doruri ce-n mine răspund.

Eram începutul, o lume-nflorită,

Tu zeu al privirii, eu stea adormită.

Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,

Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?

Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,

Un haos frumos, un cântec, reversul.

Dar timpul, hainul sculptor al vieții,

A rupt din noi bucuria dimineții.

Am devenit străini în propria poveste,

Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.

Și totuși te chem, o, dor al trecutului,

Să m-atingi ca la începutul începutului.

Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,

Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.

Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,

Suflete flamânde, dansând fără rost.

Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,

Iubirea e geneza unui paradis.

Am căzut iarăși în visare, am căzut în adâncurile inimii tale, dulce cădere spre pierzanie

Și ti-am iubit toată ființa cu închinare, ca mai apoi să îngenunchez în fața proprii mele spânzurare 

Te-am purtat pe sufletul cerului împovărat de gloria lacrimilor mele, ce au răsturnat întreg pământul spre disperare 

Am vrut doar să te privești pe tine însuți in oglindă, ca drept răspuns al întrebării tale la care îmi este amarul meu ce-l port-n suflet, dar am pierit cu dorul meu de tine doar tremurând în speranța nemuririi

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.

Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,

o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.

Universul e o închisoare de lumină,

iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.

Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.

Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,

înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.

Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea

asteroizilor care explodează în apocalipse mici,

doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.

Și tu, cititorule, ești o celulă

într-un plămân cosmic care respiră întuneric.

Inspiri universuri, expiri coliziuni.

Între coastele tale, gravitația cântă o melodie

pe care doar găurile negre o înțeleg:

"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."

Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.

Dar nu atinge niciodată pământul.

Căci pământul e un mit inventat de suflete,

iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.

Ce e poezia asta? Tu întrebi.

E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.

Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,

până când a creat o oglindă.

Iar în oglindă era totul.

Dar totul nu era nimic.

Și din nimic, o altă palmă s-a întins,

scuturând iarăși timpul ca pe o minge.

Universul începe din nou,

dar tu n-ai să știi vreodată

că ești doar un ecou al unei idei

uitate.

Zile-n rânduri se stergeau,

Sentimente risipeau,

De cînd chipul tău n-apare

Pe retina mea-n cărare.

N-am scris file în urmare

Emotiv la a ta uitare,

Sufletul în dezolare

În a șaptea așteptare.

Au apus zile senine,

Cândva de armonie pline,

Am ajuns fire străine

Ce nu se cunosc pe sine.

Acum în inimă doar ploaie

Ce-neacă orice vibrare,

Ochii mei nu m-ai văd soare,

Privirea mea în închisoare.

(În a șaptea așteptare/ part 2)

Cândva buzele mele le sărutai 

Nici numi dădeam seama că mă iubeai 

Sărutul tău pe fruntea mea lipsește 

Iar dorul de tine in fiecare zi creste .

Acum buzele tale ating o altă frunte 

Văzând asta am rămas fără cuvinte 

Nici pe mine nu mă iubeai atât de tare 

Ziceai dar nu era ceia ce pare .

Mă distrug văzând că iubești pe altcineva 

Am rămas departe , undeva 

Încă în ziua în care mi-ai scris 

Și nu doar că mi-ai promis 

Da poate nu mai vorbim

Poate nu mai vreau

Să aud numai cuvinte

False

False și ireal

Eu să știi ca te-am iubit

Cu tot ce am avut

Cu suflet drag și călduros

Eu în brațe te strâng

Dar nu am eu puterea

Să o ofer cuiva

Ca poate într-o zi

Vei știi puterea ta

Eu nu vreau țipete și mersuri

Nu vreau să pleci

Dar și sufletul meu mic

Prin durere ți-l îneci

Am plâns am ras și mult am suferit

Pentru cuvinte false ce nu le-ai oferit

Pentru un zâmbet cald

Și pentru o mulțumire

Pentru toată dragostea mea

Ca tu să o ții în tine

SPECIAL REQUEST 

Rau de lacrimi ce

porți amintiri,

Du cu tine tot ce e

al meu trecut!

Ia-mi si sufletul rupt

din martiri,

Inima imi plânge

cerându-mi rebut.

Sclipiri de fericire si raze

cândva de soare,

Se rup din mine imagini

din trecut.

Va poarta apa spre răscruce

de izvoare,

Dand un nou sens zile-i

care m-a născut.

Ultima picătura se contopește

cu paharul plin,

Un fir de nisip prin clepsidra

se strecoară.

Va poarta rau departe,cu drag

eu ma alin!

Ridicand a trecutului adânca

înfiptă ancora.

Apa e limpede si făcătoare

de miracol!

Treizecisitrei de ani am scurs

pe al sau drum.

Purifica prezentul si clădește

prin oracol,

Trecutul e fals fiind prefăcut

in scrum!

Din suflet si din oase se

revarsă rece izvor,

De amintiri tu ma dezlegi,

rădăcini sa mi le porți!

Sine ce nu îl poți captura

doar cu un zăvor,

Preiau eu cârma impunătoarei

dure sorți!

Un nou suflet mi se va

da si e rece!

Trupul din sânge negru

își va gusta.

Piramida lunii cu iz de acrișor

spre dulce,

E speranța neagră a

inimii ce va lupta!

Se prezenta un vis si Întunericul

ma cuprinde,

Strangeam lacrimi de sete sa

nu ma mai doară.

Aerul rece si negru,e ceva ce

nu poți a prinde!

De veacuri îl amintesc simțind

subtil ca joara.

Statui melancolice

împietresc amintiri,

Eu las in urma tot ce

nu-mi aparține.

Orizontul prezice a

întunericului vestire,

Magia e curioasa,

universul o retine! 

Aș face-o.

Aș face-o de o mie si una de ori.

Te-as invata… Daca-ş putea, sa zbori.

Ti-as pucta si lumea in culori.

Pe maini m-as murdari,

Rodiile le-as decoji.

As urmari iarba crescand

Si as da ocolul lumii ani la rand.

Nu ma voi opri,

Viata ti-o vei indeplini.

Cu mine…sau nu, alaturi,

Caci rodiile au ele invataturi.

Aripile mele ti le voi da,

Chiar daca nu se potrivesc.

Inima mi-o voi trada,

Ca sa iti fie tie dar dumnezeiesc.

Aș face-o.

Aș face-o din nou.

As lupta cu demoni.

As opri si electroni.

Pe maini m-am murdărit,

Dar degeaba,

Caci mușamaua de satin alba

S-a patat cu rosu aprins.

S-a patat.

Am incercat.

Nu am ce sa mai fac.

Pe maini m-am patat.

Se intinde sucul,

Pe toată suprafața,

Iar eu stau pe langa

Si-mi acopar fața.

Am eșuat.

Mușamaua s-a patat.

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci