Rănii ce Dor

Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării 

Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins

Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire 

Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții

Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'

De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare

Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea

Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat 

Formula visului pe piele

Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,

molecule vibrând la limita coliziunii,

unde chimia dorinței arde fără oxigen.

E hidrogen pur în privirea lui,

gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,

iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.

Atingerea lui e un lanț de legături covalente,

piele de piele, atom de atom,

un schimb lent de energie în care căldura

devine catalizatorul unui vis de nezguduit.

Electronii sar între noi,

o plasmă invizibilă ne învăluie,

iar corpul meu devine un laborator

unde doar el știe formulele.

Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,

ce corodează zidurile timpului,

dar construiește poduri între clipă și etern.

În venele mele curg ioni de dorință,

magnetismul lui schimbă polaritatea

și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit

spre inima unui reactor.

Visul atingerilor lui e un amestec perfect,

nici prea instabil, nici inert,

o soluție saturată cu tăceri

și șoapte distilate.

În piele, el lasă o urmă de lumină,

fosfor rece ce strălucește pe întuneric,

ca o amintire care nu vrea să se stingă.

Când dispare, mă descompun în molecule,

dar rămâne parfumul reacției noastre,

un compus imposibil de refăcut.

Și totuși, îl visez din nou,

până când atomii noștri se unesc iar,

într-o alchimie ce transcende

legile universului.

Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare 

Căci timpul e doar  ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită 

Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate

Căutând să audă un glas de speranță

Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină

Te visam-n vii taine, te veneram neștiind că sinura ta exprimare este tăcerea

Te-am iubit-n amorul etern căci ambii tăceam, însă când aveam inimile atât de vii, aproape ca nici măcar nu aveam nevoie de cuvinte 

Privirile spuneau tot sau asta a fost de odionara doar propria-mi iluzie naivă

Fiindcă tăcerea ta preasfântă, e de fapt tot ce ai

Cel puțin reprezintă tot ce ai pentru al meu suflet

"Iubirea ta" a fost atât de dureroasă încât te-ai gândit ca, pentru binele meu ar fi sa nu o fi cunoscut niciodată

 În pururi freamătul ce murmură se zvârli răvășitor-n liniștea amăgitoare, străfund în sufletul pădurii 

Norii au fost captivați în veacuri nostalgice la amintirea ecoului suav al ploii cu glas de alinare 

Urechile mele pe vremuri se alinau cu o orchestră lină a naturii

Acum al meu dor a înecat zorii în întunericul furtunii mele căci inima mi-e despuiată rătăcind spre lumina soarelui stinsă de lacrimile mele

Pe sub pat, în nopți fără veghe,

Se târăște un umbrar de grele leghe.

L-am urât în copilărie, cu suflet curat,

Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”

L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,

Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.

Îi uram, îi blestemam în tăcere,

Nu știam că monștrii încep cu durere.

M-am schimbat încet, dar ireversibil,

Fără să văd cum devin imposibil.

Inima mea, cândva un altar,

E-acum doar un pustiu funerar.

Am devenit eu fiara pe care o urăsc,

Un prădător care visele pândesc.

Răni adânci am purtat ca pe steag,

Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.

Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,

Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.

Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,

Mă vedeam reflectată – un demon arzând.

Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,

S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.

Și acum, eu sunt umbra care pândește,

Sunt spaima copilului care greșește.

Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,

Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.

Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,

Un paradox viu ce încă spera.

Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez

E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.

Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,

Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.

E frig și sunt singur.

Destinul mi-e sigur.

Casa e goală, 

Iar încet, încet, voi da în boală.

Scaunul e acum trist,

Iar pianul e acum închis.

Asta e, singurătatea,

După ce ți-a plecat jumătatea.

Când nu mai ai pe nimeni,

Să îți fie lângă tine.

Un nimeni tu vei fi

Până în ziua în care vei muri. 

A-ți plecat în lumea largă

Vă întreb cum este în ea?

A-ți uitat de casa voastră?

Nu vă este dor de ea?

Sunt momente când vă este dor

De amurgul din prdvor,

De soarele-n  răsărit,

Când  liliacul a înflorit?

Privesc norii  ce fug vinovați 

Sunt ca voi înstrăinați 

Ne lasă câmpia uscată 

Și dorul după voi în poartă.

Cândva buzele mele le sărutai 

Nici numi dădeam seama că mă iubeai 

Sărutul tău pe fruntea mea lipsește 

Iar dorul de tine in fiecare zi creste .

Acum buzele tale ating o altă frunte 

Văzând asta am rămas fără cuvinte 

Nici pe mine nu mă iubeai atât de tare 

Ziceai dar nu era ceia ce pare .

Mă distrug văzând că iubești pe altcineva 

Am rămas departe , undeva 

Încă în ziua în care mi-ai scris 

Și nu doar că mi-ai promis 

Frig afara, frig in suflet îmi era.

nu a fost prea greu sa ma îndrăgostesc de ale tale buze, de al tau zâmbet, ai fost ca o binecuvântare după atâta suferința

Mi-ai fost acasa,ochii tai care străluceau atat de frumos când ma priveau ma făceau sa cred ca lumea toată e a mea, am spus ca meriți toate lacrimile mele,pana când liniștea de ieri s-a transformat in haosul de azi.

Dar nu erai decât un trecător in viața mea, ciudat pentru ca  eu credeam ca ești totul in a mea viața, iar acum te scriu pentru ca nu mai ești in ea, ar trebui sa accept ca tu acum săruți alte buze, spui “ Te iubesc “ alteia,  ar trebui sa te uit, sa nu mai răscolesc inima cu alte tale amintiri, însă tu ai fost arta in viața mea.

Și te as fi vrut o viața întreaga nu doar un an, as fi vrut sa am ale tale brate mereu in preajma mea, as fi vrut sa fi mers, și sa nu îmi fi vândut inima in zadar.

puteam vorbi abia, abia,

când te-am visat venind spre mine.

dar n-a fost pasul tău, era

doar vântul ce a trecut prin vene.

nu te-am rugat să-mi fii erou,

nici stea pe cer sau răsărit.

dar să mă strigi, măcar cu dor,

te intrebi vreo dată… ai greșit?

nu te-am rugat. am așteptat

Să fii cumva, să vii încet.

dar timpul tot te-a îngropat…

si eu te-am plâns făra regret.