A-ți plecat !

Oare pentru a câta oară,

Intru-în casă ies afară

Închid ușa și-o deschid

Parcă mă strânge un zid.

Soarele privește blând,

Are el ceva în gând,

Raza lui deschide căi

De la munte până-n văi.

Mii și mii de gândăcei,

Fac curat în case mici

Cu iarna au terminat,

Nu e timp nici de cântat.

Gospodarii-is prin ogradă,

Toatâ  lumea are treabă

Primăvara se arată

De la culme până-n baltă.

Natura-i toată înflorită

Ca o inimă de fată;

Primăvara poartă ie

Și flori vii la pălărie. 

Mama e atât de aproape ,

Și de caldă și de bună,

Mă alintă, mă descântă,

Mă ajută să cresc voinic

Ca un bob  de grâu in spic.

Mamei ochii îi umezesc,

Când o strig și-îi zâmbesc!

Nu cu mulți ani în urmă,râul Prut, era navigabil.

Satul și-a ales bine locul de întemeiere, pe colina 

unui deal, ferit de inundațiile neașteptate.

      Oamenii își procurau apa de băut și cea 

folosită în gospodării direct din Prut.Încă de mici,

noi copiii ne asumam obligația să aducem apa 

cu cobilița, o bucată de lemn bine mașteșugită

având la capete niște scobituri în care se fixau

clanțele celor două găleți.Panta pe care coborâm

era tare înclinată, ușor de coborât, dar greu de urcat.

cu cele două găleți pline.Malul Prutului era loc de 

joacă și de plajă având un nisip curat și mărunt.

       Copii luând exemplu celor mari,aruncau și ei 

undițile în apă, un sport plăcut și pierdere de timp,

unde se spuneau cele mai frumoase povești.

            Va cuntinua.

AM TRĂIT AEVEA

SAU POATE AM VISAT

CĂ  MERGEAM  ALĂTURI

SPRE  UN  VÂRF  ÎNALT .

ERA  GREU  URCUȘUL ,

GREU ,OBOSITOR

DAT  TU  CE  FĂCEAI  ?

TE-AI  LEGAT  DE  MINE 

C-UN  FIR  NEVĂZUT ,

ȘI  TRĂGEAI , TRĂGEAI

PÂNĂ  CE  SUS ,SUS

MĂ-AI  RIDICAT

ȘI  SATISFĂCUT  RÂDEAI ,RĂDEAI !...

         Peste câteva zile d-na Maria trece pe la mine, era tare abătută.

Am bănuit care-i cauza. Î-am spus ce-am văzut.N-a schițat nici-un gest,

nu a spus nimic. S-a gândit puțin și zice :

     -Știu Adela, știu de ceva vrem, dar am sperat că este o aventură 

trecătoare. Nu i-am spus nimic mă prefac că nu știu, sunt la fel de atentă 

cu el.Detest certurile, reproșurile cu ele nu-l aduc înapoi.Suntem la răscruce,

sper că așa Gicu al meu se va întoarce.Îmi este foarte greu, dar altă soluție 

nu am.

     Mi-a rămas în minte replica Mariei, i-am  admirat logica. A avut dreptate,

ea a câștigat.Prea multe familii se destramă. după un număr mare de ani ,

pentru o toană, pentru un moft  sau distrugătoarea  căsniciilor ; gelozia.

      În  final  mărturisește Gicu:

     -Mărturisesc, zice el, că m-am rătăcit, am fost curtat, flatat și m-am păcălit,

dar nu este nicăeri mai bine ca acasă, și nici o femeie care să mă înțeleagă 

ca tine. Te rog iartă- mă, și să uităm prin ce-am trecut.Apreciez  faptul că te-ai

purtat civilizat, deși erai lezată și nu ai acuzat-o nici pe Ana de cele întâmplate,

doar ai spus: S-a întâmplat, faptul e consumat, să ne vedem de viața noastră în 

continuare... și s-a pus cruce. Mi se pare logic.

     Sunt fapte și întâmplări peste care se așterne uitatea, însă altele rămân întipărite 

pentru veșnicie în minte.Am să le iau în ordine.

     Am fost invitată de vărul meu la nunta fiului său.Petrecerea a avut loc  într-o 

locație frumoasă :cantină,club, nu știu unde era ,în afara orașului la Tirighina.

Locația era situată în mijlocul unei vii ce trebuia să fie culeasă. Parfumul 

strugurilor te amețeau.Nunta era frumoasă, nuntașii eleganți,muzică bună,veselie 

petrecăreții se cunoșteau între ei. Spre dimineață o binevoitoere se apropie de mine 

discret și-mi spune:- Adela nu-l văd pe soțul tău, s-a rătăcit prin vie, dar știi cu cine?

N-ai observat că și soacra mare lipsește? I-am mulțumit și am ieșit afară în răcoarea 

dimineții. Vestea, m-a afectat, dar gândesc: omul a mâncat, a băut și avea nevoie de 

aer curat...punct...Un lucru a rămas ,am fost la multe nunți ,de care am uitat, dar 

 de cea de la Tirighina nu am uitat.

     Locuiam pe atunci  pe  atunci în valea orașului, mă întorceam de la piață ,când mă 

ajunge din urmă un vecin.

     -Vecină ,știi că  cartierul din spatele  nostru a fost demolat ieri? Au tăbărât 

oamenii să ia ce-i trebuie fiecăruia :lemne, fier, cărămidă, e.t.c. Dar știi cine era 

cel mai activ acolo ?

     -Poate îmi spui mata.

     -M-a  surprins că fiecare  ce aduna ducea în curtea lui, dar soțul tău ducea toată 

agoniseala la Petrica îc curte. Auzind numele ei am făcut imediat legătura în mintea 

mea, Petrica îl caută cam des pe soțul meu. El ce căuta acolo?

                            va continua

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

Nicicând să-ți amintești ce-a fost, 

Tot ce-am trăit demult s-a stins.

Acum chiar nu au nici un rost 

Promisiunile ce nu s-au împlinit.

Contează doar că ambii suntem vii, 

Și-ți trăiești viața ce-o doreai, 

Dar parcă totuşi nu mai ştii

Să mai zâmbeşti, cum tu zâmbeai.

Posibil să greșesc și doar să mi se pară, 

Dar sufletul te simte că nu ești împlinit, 

lar gândul ăsta nu-mi dă pace, mă omoară, 

Credeam să merite ce tot am pătimit. 

E trist... că nici nu știu cine-i de vină...

Că azi apari doar ca un deja-vu, 

Și eu îți sunt doar o străină...

Nu știu... Probabil... ești de vină tu...

dragul meu, mă mai cunoști?

mai ai să îmi dai vesti?

chiar ești bine fără mine?

viața ta n are suspine?

a mea are atat de multe,

nu are cine sa ma ajute,

căci sunt prea pierdută n tine,

în lacrimi și în suspine.

mă gândesc că merit tot,

nici măcar să simt nu pot,

căci de când tu ai plecat,

am rămas doar la visat.

Când te-am zărit ultima oară,

Erai doar un trecător,

Privirea ta n-a spus nimic,

Și nici a mea – decât dor.

Ne-am strâns cândva în palme zile,

Ne-am împletit în nopți târzii,

Dar astăzi tu ești doar un nume,

Și eu o umbră-n amintiri.

N-a mai rămas nici loc de „poate”,

Nici timp să ne mai regăsim.

Acum suntem doi străini care

Nici nu mai știu că s-au iubit.

"Domnule polițist, eu sunt nevinovată”
“În inima ta l-ai ținut încătușat,
Ai merita să nu ieși niciodată,
Din pușcărie, să ai și mandat.”

“Dragă instanță, dar cu ce-am greșit?
A fost o greșeală că l-am iubit?”
“Păi dragoste cu sila nu se poate,
Meriți o condamnare chiar la moarte!”

“Nu l-am silit, dar l-am iubit prea tare,
Credeți că pe mine nu mă doare?
Aș da orice să-l am măcar o zi,
Să îi citesc din ale mele poezii.”

Iar polițistul și instanța au tăcut,
Și dânsul din senin a apărut,
Cu o falcă în pământ și una-n cer,
“Îmi cer iertare, mă vei ierta, sper!”

În ochii mei se-aprinde o scânteie,
“Acum tu vei pleca de-aici, femeie!
Dar domnul se va duce la răcoare,
Să vadă și el cât de tare doare.”

Tristețea din a sa privire se vedea,
Lumina din ochii mei se pierdea,
Dar a primit ceea ce-a oferit,
Era mai simplu să mă fi iubit.

În lumina rece a unui ecran strălucitor,

Iubirea se frânge în mii de bucăți,

Fiecare like, o vorbă nespună,

Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.

Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,

Printre imagini ce se topesc în timp,

Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,

Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?

El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,

Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,

Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,

Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.

Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,

Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.

În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,

Iubirea nu are formă, nu are consistență,

Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.

Tu ai devenit o umbră pe ecran,

O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,

Unde orice sentiment este un click,

Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.

Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,

Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,

Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,

Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,

Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.

Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,

Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?

Cine te va simți în toată splendoarea ta,

Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?

Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,

Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,

Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:

Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.

Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,

Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.

Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege

Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,

Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,

Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,

Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.

Dacă aș arăta ca o zeiță frumoasă,

Cu chipul perfect și trupul de vis,

Poate că nu m-ai mai privi cu ochi goi,

Poate că m-ai iubi, mi-ai da un sens, un abis.

Dar sunt prea urâtă, în oglindă mă văd,

Un chip fără frumusețe, fără dar,

Un suflet ce se rătăcește-n cuvinte,

Căci nu am ce ți-ar plăcea, nu am acel dar.

Mă pierd în umbra ce mă urmează,

În lumea unde frumusețea e lege,

Dar ce se întâmplă când nu ești perfect?

Când nu ai acea lumină, acea magie de eghe.

Mă uit la ele, cum zâmbesc, cum strălucesc,

Și știu că niciodată nu voi fi așa,

Căci eu sunt doar o umbră, o pată pe cer,

Un vis nerealizat, o tristețe ce nu se va șterge.

Dacă aș fi fost altfel, m-ai fi dorit,

Dar sunt doar eu, în fața ta un nimic,

Și mă las înghițită de golul ce-l simt,

Într-o lume unde frumusețea mă judecă ca pe un părinte critic.

Aș vrea să fiu ce vrei să vezi,

Dar realitatea mea mă trădează în fața oglinzii,

Și-n inima mea doar o durere mă ține,

Căci nu voi fi niciodată suficient de frumoasă, doar un vis pierdut, fără urme, fără amintiri.