Solitudine

Printr-un semn de respect și o obligație indirectă, vreau să prezint ce nu mi se pare corect

 Abține-te te rog de la un comportament malițios, tu-ți faci mai mult rău și e un rău de prisos,

 Ce s-antâmplat, ce ne-a schimbat, am început să urâm și ne-am îndepartat 

 Preocupați cu lucruri inutile și trăiri pe moment, avem curaj să ne mândrim cu prea mult intelect?

"De ce", este cea mai comună întrebare, dar fiecare încercare creează onoare 
 Ajutându-ne între noi, asta este adevărata salvare, dragostea este singura trăire ce dă existenței culoare,
 De ce atât de multa trădare si răzbunare, unele vorbe nu au recuperare
 Nu vreți, nu vă mai pasă, nu mai există iertare...
 

 În timp ce mulți sunt ignoranți, alții se chinuie si vor nespus de mult să trăiască

 Boli incurabile, copii fară dragostea părintească, prin suferință să apreciați viața omenească...

 Deficiențe în orice fel, criticați si judecați dacă nu se ajunge la același nivel...

 Cer, doar un moment de răgaz, nu vă mai comparați gândiți-vă bine 
 Este ceea ce vreți pentru voi? Pentru mine?...
 Respect ce îl port, pentru oricine ce încearcă și depune efort 
 Pentru suflet un zâmbet real va rămâne oricând cel mai mare confort

 Disconsiderați cât de repede totul va dispărea,

 Uitați să respectați și să apreciați fericirea 

 Ține-ți cont de spusele mele, așa trebuie sa fie,

 În curând vom rămâne pe dulap intr-o ramă, o fotografie...

Dulce amăgire, repetiție sumbră, ce sufletul mi-l perturbă
Așteptări și decizii eronate, ce în subconștient ele rămân amplasate
Întorceți-vă la mine, trecut ce se manifestă ca o umbră
Prin rezistență să vă dobor cu o diferită mentalitate
Până voi fi convins că am ajuns la libertate

Singurătate, în noapte, ce mai mult mi-aș dori?
Să pot să cunosc să-nțeleg ce va fi
Tu, puterea mi-o dai și o iei cum tu vrei,
Greșeala-mi e-nminte când mă-ncred în idei și-n cuvinte

Ipocrit poate sunt, asta încerc să ascund ?
Să ma-fund în ceva ce nu cred și nu sunt
Irelevant sau real, abundent sau discret
Ce-ai de spus, spune-mi, dar fă-o-nsecret...

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

Ploaia cade rece, rece,

Pe pământul încă adormit,

Un fior rece se strecoară,

Pe sufletul meu obosit.

Vântul bate cu putere,

Frunzele uscate le smulge,

Le duce departe, departe,

Ca un vis ce se rupe.

Soarele se ascunde după nori,

Lumina lui slabă abia se strecoară,

O zi tristă, o zi rece,

O zi de primăvară amară.

Dar ploaia e necesară,

Să ude pământul uscat,

Să dea viață florilor,

Să aducă verdele înapoi.

Chiar și în această zi rece,

Speranța încă înflorește,

Știu că soarele va reveni,

Și primăvara va fi din nou frumoasă.

La altar

Am venit sa-mi vars

Al meu amar

In rugaciunea mea fierbinte

Sper sa o iei aminte

Doamne...

Asculta-mi gandurile

Si preia-mi toate ingrijorarile

Simt ca ma prabusesc

Si cu anxietatea ma contopesc

Vin la altar

Cugetand la al Tau calvar

Cum pe cruce erai chinuit

Tu voiai sa fiu mantuit

Cat de mult m-ai iubit

Si eu te-am umilit

Vin la altar

Sa-mi plang al meu amar

Pe genunchi ma plec

Suferinta,parca mi-o petrec

Ma gandesc

Dar parca ma topesc

Atatea valuri de ganduri

Ma scufunda in adanc

Si ma poarta ca pe vanturi

Asa ca vin la altar

Simtindu-ma ca pe jar

Vin inaintea lui Isus

Spunandu-i ca ma simt strapuns

oh...Isuse

Vin la altar

Ca sa-mi vars al meu amar

Trasnește-n juru-mi pretutindeni.

Vuiește negrul nopți-n jur.

De zor și fără de contur

Lumina gri împingen-n pinteni.

Se-ntinde gros pe-ntreg pământul

Ca linoleum de catran,

Și zguduind acest cazan

Melasa grea o-nvarte vântul.

N-am aer dincolo de zid

Și am decis s-opresc furtuna

Aici.Acolo.Mi-e totuna,

Și-aleg ca ochii să-i deschid.

îți imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla niciodată

trăiești aceste stări ca și când ar fi adevărate

te bucuri și suferi  într-o lume miraculoasă a lui Edward Tulane

cu iepuri de porțelan

în care timpul

această mașinărie infernală de zdrobit inimi

oprește în  toate intersecțiile.

Tu ești întotdeauna eroina piesei tale de teatru absurd

pe care ți-o scrii singură

într-o regie de excepție a minții.

Nu am înțeles însă lipsa culorilor vii

excesul de alb-negru și abstract din intriga piesei.

E drept că scenaristul  îți recomandase să eviți  orice amestestec  frivol de lumină

și n-ai zis nu

înțelesesei că viețile nostre nu mai aveau nicio șansă să se întâlnească

într-un evantai al culorilor...

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

Incepi sa te ineci, caci nici un ochi nu te admira, nici un gand nu te ajunge si nici un glas nu ti rosteste numele. Cat de mult trebuie sa fi, cat spatiu trebuie sa ocupi, cata zarva trebuie sa faci ca sa intorci un cap.  Te scufunzi, fiindca  totul e translucid, iar un registru de intalniri se vede prin tine. Esti un ecou printre glasuri ferme si o oglinda printre fete, si totusi te intrebi” Nici de tine nu ti convine”. Te scufunzi, pentru ca universal tau e plin si totusi traiesti la periferie. Te invarti cu trenul, un psager clandestine.   ” Ah, oare cum o fi in inima orasului! ” , iar portile in nas ti se inchid. Te scufunzi, dar apa e aceeasi, si malul, si turnul de veghe. Din barca sar cu toti si trec , nici o privire, caci ei acum invata ,”Iar ea innoata bine”, atat stiu despre tine. Picioarele ti sunt grele, si bijuterii sau adunat de parca nici nu au existat.  Si totusi au existat mai mult decat tine, ah, iar te ineci si nu ai de ce sa te apuci, caci apa e aceeasi, si tu esti tot la fel.