Am plecat ca să nu mă pierd

Sub cerul negru, strălucind ca mătase,

Luna plutește-ntr-un dans de seară,

Stelele palide, sclipiri nesfârșite,

Împodobesc tăcerea, o vrajă rară.

Vântul adie șoptit printre frunze,

Cântând o poveste, o taină uitată,

Umbre se-ntind, se contopesc cu gândul,

Natura se odihnește, visând ne-ncetată.

Freamătul nopții, o liniște caldă,

Cu miros de iasomie și ploaie ușoară,

În miezul întunericului, totul se-nvârte,

Într-un vals de lumină, o magie rară.

Frumusețea nopții e adânc înfiptă,

În inima celor ce visează mereu,

Cu ochii deschiși, sub bolta de stele,

Găsind în întuneric lumina lui Dumnezeu.

Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,

Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.

În mângâierea-i rece, visele se curmă,

Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.

Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,

Vine neștiută, fără grabă sau sfială.

Culege suflete ca pe flori de câmp,

Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.

Și totuși, moartea nu e un sfârșit,

Ci o poartă către-un tainic infinit.

Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,

Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.

Așa că nu o teme, ci privește-o drept,

Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.

Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,

Spre un alt început, într-un alt hotar.

Oglindă-i lumea, chipul meu reflectă,  

Dar în adânc, eu caut alt răspuns,  

Pe căi ascunse, tainic mă întreabă  

Un glas divin, de ceruri nepătruns.

Cine sunt eu? Întreb mereu, stingher,  

Cu sufletul deschis, cu fruntea-n vânt,  

Spre cer ridic privirea de mister,  

Sperând că Domnul îmi va da cuvânt.

E-un dor aprins ce arde ne-ncetat,  

Ca flacăra ce-n noapte nu apune,  

Încerc să aflu cine m-a creat,  

În șoapte vechi, ce urcă din genune.

Și Dumnezeu, în șoapte liniștite,  

Răspunde blând, din nemurirea sa:  

"Ești praf de stele și pământ fierbinte,  

Ești vis și dor, ești taină-n lumea ta.

Ești ruga ce se-nalță-n infinit,  

Ești gând ce în iubire se topește,  

În tine, Eu, divin am sădit,  

Lumina mea ce-n veci te ocrotește."

Și-atunci încep să simt adânc în mine,  

Că sunt un fir de dor în veșnicie,  

Un glas ce se înalță spre lumine,  

Sunt om, dar port o sfântă poezie.

În seara de Decembrie, în prag de sărbătoare,
Moș Nicolae ne-aduce bucurie și soare.
Ghetele noastre, în linie așezate,
Așteaptă cu dor cadouri și speranțe visate.

Nu doar copiii primesc magie în ghetuțe,
Ci și oameni mari, cu suflete copilaroase.
Cu inima caldă și ochii luminând,
Pun vise în ghetele lor, tremurând.

Azi, oameni maturi , cu inimă de copil,
Primesc cadouri și zâmbete, un miraj subtil.
Sufletele lor tânjesc după amintiri,
Mulțumindu-se pentru că există în iubire și firi.

Decembrie să le readucă ochii strălucitori,
Să atingă din nou fiorii trecutului, ușor,
Cu bucurii și zâmbete, să umple fiecare pas,
Să simți că Moș Nicolae niciodată nu te-a uitat.

După cum se știe sau ar trebui,

Voi nu ați venit dintr-o prostie,

ci un Creator aveți care va zidit.

El cu o iubire infinită va primit

Și va va primi mereu în prezența Lui.

Fericiți să fiți cu El,

Dacă veți accepta sacrificiul Lui.

E atât de simplu,

Dar voi îl faceți complicat.

De ce nu ai vrea să ai de partea ta

Un prieten, un tată sau ce vrei tu

Care să fie lângă tine mereu?

De ce nu ai vrea

să vezi cat de mult te va schimba iubirea Tatălui?

De ce nu ai vrea

Să renunți la tine pentru El?

Când El a făcut-o, cu lacrimi în ochii, doar ca tu să poți fi  cu El?

Spune mi tu cine ar lăsa

O viață perfectă, o viață în rai?

Știind ca nu toți Îl vor accepta

A venit în carne omenească/ a venit întruchipat în om firesc

Să sufere batjocurile toate

Dacă asta nu e iubire, spune tu atunci ce este?

Nu vei găsi răspunsul în lume , ci răspunsul este El.

El nu e de aici, a fost, dar a plecat

Și acum te aștepta pe tine ca să stai la masă Lui, lângă El tu să domnești.

El, Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut, tu, suflete rătăcitor.

Trăiți această lume, dar cu ce folos?

Avere, bogăție?

Le are și El sus în ceruri și ni le dă pe gratis

Cum biblia ne spune: străzi de aur și mare de cristal.

Doar spune I “DA” și vei vedea fericirea adevărată.

Pentru ca El va veni, dar oare vei fi tu pregătit?

Dacă nu, du-te acum și pregătește-te

Curat și frumos tu să fi

Să I semnezi în chip si duh

Și El îți va purta de grijă

Nu e simplu, nici ușor

Dar la sfârșit vei vedea ca s-a meritat.

Doar îndrăznește!

Lumina ochilor mei, acum uitată nu se mai Întoarce.

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu putem să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

Te vreau
Copac  peste prăpastie
Aplecat
Șuvoaie  și stânca
Să se înspăimânte
De a ta rădăcină
Drept punte
Eu să te străbat
Pășind pios
Cu frica de genune.
Iar dacă fulgerat
Tu vei cădea
Voi incrusta
Din a ta tulpină
Scaun voievodal
Și ramurilor tale
mă voi ruga
Să-mi fie pildă.
Rămâi copacul temerar
Din viața mea.

lumină

fremătătoare empatică

deslușind fraternizând vibrând

la suferința celor năpăstuiți-

oscilând viclenind mascând

ademenitoare ambiguă

umbră

Prin lume pribegeam

Dar nimic nu mai gaseam...

Eram ca o oaie ratacitoare

Care umbla prin noroi si ploaie

Din departare,Isuse alergai

Cu speranta  ca ma gaseai

Dar m-ai gasit

Si m-ai curatit

M-ai primit in templul Tau

Ca sa slavesc Preasfant Numele Sau

Prin lume pribegeam

Nu era bun planul pe care-l aveam

Prin Isus viata am gasit

Cugetul mi-a fost curatit

Datorita jertfei Sale

Cant cu dragoste Osanale

Zi de zi la El ma gandesc

Si,oare cum sa-l mai slavesc?

Iubirea Sa cea mare

Pe Golgota rasare

M-ai iubit

Cu toate ca radeam de Tine in mod subtil

Te uitai la mine cu dragoste

Eu sarcasme arzatoare

Acum prin mine Ai lucrat

Si mai nou ca niciodata m-ai transformat !